Al treisprezecelea om frumos

Tocmai m-am întors de la mare. Soare. Frumos. Veselie. Dimineața și după-masa, plajă, pe la opt jumate seara, plimbare. Pe faleză, ca în toți anii, oameni de toată mâna, dar toți erau veseli. Dacă ați fost la Mangalia, știți că pe lângă dig, sunt tarabe cu brățări, magneți, etc. Și mai încolo, mult mai încolo, stă o fetiță de zece ani care vinde scoici. ”Bună seara! Poftiți la scoici!” e salutul ei pentru fiecare om care trece pe lângă măsuța ei. Rareori, cineva se oprește să cumpere. E o fată simplă, țigăncușă get-beget, dar extrem de politicoasă. În ochii săi negri se citește tristețea ca într-o carte deschisă. Mai are doi frați acasă. M-a frapat coincidența dintre numele meu și al ei. Simina și Semina. O clipă am avut impresia că sunt într-o lume paralelă, apoi a trebuit să-mi revin și să o las să-și facă treaba.
Dacă treceți pe-acolo, salutați-o din partea mea pe Semina și cumpărați o scoică...

Uimitor! S-a descoperit leacul pentru autism!

Charlie Gordon, un bărbat în vârstă de treizeci și ceva de ani, bolnav de autism, lucrează în brutăria prietenului său. Până când este parte a unui experiment menit să-i rezolve problema, Charlie se înțelege excelent cu ceilalți angajați. Și Algernon, un cobai, suferă aceeași operație, iar între cei doi e observată o strânsă legătură.
Din păcate, operația nu reușește pe deplin și, în timp, Charlie și Algernon se întorc la starea inițială.
Pentru mai multe amănunte despre uimitoarea experiență a lui Charlie Gordon povestite chiar de el,aici

O poveste de dragoste care te va uimi. N-ai fi crezut așa ceva!

Landon Carter, un tânăr de șaptesprezece ani, și-a îngrijit iubita bolnavă de leucemie până în ultima clipă. În ciuda rivalității dintre familiile celor doi, Landon și Jamie se hotărăsc să treacă peste orice impediment și să rămână împreună.

Tatăl lui Jamie, preotul paroh al bisericii baptiste din oraș, a scris piesa care se joacă în fiecare an la școală în preajma Crăciunului. Anul acesta, Landon este ales ca unul dintre personajele principale, pe lângă fiica preotului. După scandalul dintre profesoara de teatru și Landon, acesta acceptă rolul. Cu greu, se întâlnește cu fiica preotului și încep să repete. După ce între cei doi se creează o legătură, Landon află că Jamie e bolnavă de leucemie. Nu mai ține cont de părerea tatălui său și o îngrijește pe Jamie în ultimele zile ale vieții ei.
Ultima dorință a lui Jamie este aceea de a se căsători cu Landon, așa că tocmai tatăl fetei oficiază slujba.


 Mai multe detalii aici

Al doisprezecelea om frumos

   Cuvânt. Iubire. Cântec. Perfect. Lume. Surâd ca un prost privind tabloul alb- negru al unei lumi întoarse pe dos. Lumea frontului. Fericirea pare ca s-a întors cu spatele la noi și nu mai vrea să dea niciun semn că ne-ar cunoaște. Lumea de-afară pare a ne fi uitat, iar gândurile noastre se învârt în jurul unei singure idei precum planetele din Sistemul nostru în jurul soarelui. Mândria de a fi soldat nu merită să-ți pui în fiecare zi viața în pericol. Și, până la urmă, ce merită cu adevărat să renunți la libertatea ta? Am fost în permisie, am văzut că există și o altă lume dincolo de rotocoalele de praf de pe câmpul de luptă care se rostogolesc sfidător și părăsesc unitatea. Parcă ne fac în ciudă că noi nu putem pleca, dar ele da. Urăsc praful! E făcut din amintiri putrede și din oase sfărâmate ale trecutului. Nu are nimic nou, doar fantome care își actualizează constant structura. De obicei, fantomele sunt din plasmă. Plasmă gelatinoasă care se întinde peste tot în urma lor. Fantomele de praf au în compoziția amintiri, sentimente și, mai ales, săruturi arse în lava puternică a unei iubiri încheiate. Iubirea lasă în urma sa fâșiile unor răspunsuri nerostite, ale unor întrebări niciodată puse. Și ce poate fi mai potrivit decât un lucru care să-ți abată gândul de la ce ai pierdut.De exemplu, o carte. Prea multă fericire. Gânduri și sentimente adunate între file, împărțite lumii și reîntoarse celei care suferă de exces de bucurie. O notă de iubire, durere și, totodată, speranță. Speranța unui nou început. Speranța zilei de mâine. Speranța unei vieți noi. Și uite cum degenerez eu. De la praf trec la fantome, la iubire, la un nou început. Dar tot soldat sunt. Soldat desculț într-o mare de sânge. Am mitraliera pe umăr, dar rătăcesc fără țintă într-o lume nebună. Atât de nebună încât îmi permite până și mie să fac parte din ea. Încă sunt neexperimentat. Nu cunosc toate beneficiile pe care mi le aduce viața în armată. Îmi place să cred că sunt unul dintre nebunii frumoși ai anilor '80. Că nu am nicio grijă, poate doar să scriu. Că pot să mă cufund oricând într-o căldare cu vopsea verde, unde îmi voi aprinde dorul. Iar când voi ieși de acolo, voi fi alt om, alt soldat. Că voi avea parte de un nou început în fiecare dimineață. Că goarna care îmi asaltează urechile cu zgomotul ei este doar un instrument al Divinitații. Că, atunci când voi ieși din cortul meu, voi fi întâmpinat cu flori de un galben auriu.

    Îmi place să scriu pentru că mă face să renasc și să-mi cânt la infinit povestea. Îmi amintesc de prima întâlnire cu cea care va fi, pentru puțin timp, scopul meu în viață. Ne-am întâlnit în gară. Amândoi așteptam un tren încărcat cu vise. Dar, pentru fiecare, avea altă culoare, altă formă și altă destinație. Geamantanele noastre erau burdușite cu speranțe. Am intrat întâmplător în vorbă și așa am ajuns să ne cunoaștem. Pe peron. În șuieratul trenului care își anunța sosirea, ne-am îmbrățișat. Am plutit, o vreme, pe deasupra rotocoalelor de aburi calzi care se desprindeau de vagoanele supraîncinse. Plutind îmbrățișati, am realizat că trebuia să ne întâlnim. Apoi, la câteva zile, trenul ei a plecat. De tot. Și eu am rămas singur. Câtă durere încrustată într-un singur trup...

Al unsprezecelea om frumos

Trăia de mai mulți ani pe stradă, în ciuda faptului că era bogat și își putea permite să locuiască într-o vilă, să-și cumpere cele mai scumpe haine și cea mai bună mâncare. Înainte de a lua hotărârea să se mute la colțul străzii, trăise în apartamentul lui de pe Fifth Avenue. Avusese o soție frumoasă și doi copii pe care încă îi iubea. Părinții îl părăsiseră de mic și fusese nevoit să-și clădească afacerea pe propriile-i puteri. Era directorul celei mai mari fabrici de mezeluri din țară și, totodată, câștigase mult din ambalarea diferitelor produse de uz casnic. Era recunoscut pe plan internațional și i se ceruse să părăsească țara ca să se angajeze la o firmă care îi promisese profit dublu. În fiecare seară când venea de la muncă, acum 10 ani, aducea cadouri pentru copiii săi și soție. Era atât de fericit... Nopțile treceau pe lângă el ca simple ceasuri de odihnă care se terminau întotdeauna la 7.30, indiferent ce zi a săptămânii era. Fusese un om activ. Mergea la sală de câte ori îi permitea locul de muncă Se păstrase destul de în formă pentru vârsta lui.
Într-o zi, cu 10 ani în urmă, se hotărâse să-și ducă soția și copiii la cel mai bun restaurant din zonă, întrucât era Thanksgiving Day. Voia să le mulțumească pentru că îi oferiseră șansa de a fi soțul unei femei minunate care i-a dăruit doi copii de care era mândru până peste poate. Voia să le mulțumească pentru că în fiecare an, de ziua lui, se trezise împlini spunându-și, nu că a mai îmbătrânit cu un an, ci că a mai petrecut un an de bucurie cu familia pe care el nu a avut-o. Așadar, s-au urcat toți în mașină și au purces la drum. Cerul era plin de nori negri care amenințau cu o ploaie deasă orașul.
Șoseaua era destul de liberă. Bărbatul conducea detașat, fiind mai mult atent la melodiile care se difuzau la radio și la hârjoneala copiilor decât la drum. Era atât de liber încât puteai merge cu 200 km/h fără a te teme că a-i putea avea vreun accident. După jumătate de oră de mers, în mașină s-a lăsat liniștea, iar afară a început să plouă sacadat. Copiii adormiseră, soția era adâncită în gândurile ei, iar el conducea bucurându-se de melodia preferată care se difuza la radio.
Deodată, mașina a derapat și s-a izbit de un stâlp de pe marginea drumului. Călătorii nici nu au mai apucat să țipe, să facă vreo mișcare, căci izbitura a fost atât de puternică încât toți ar fi murit pe loc. Într-o baltă de sânge și lacrimi se odihnea capul inert al șoferului. Pleoapele s-au deschis cu greu și un suspin s-a auzit greu. În față i s-a deschis o imagine groaznică. Soția căzută spre bancheta din spate, iar copiii, peste mama lor. Un urlet a pornit din pieptul bărbatului. Se auzeau sirenele. Au fost duși la spital. Acolo s-a constatat decesul a trei dintre pasageri, iar șoferul a fost îngrijit.
Când a ieșit din spital, nu mai știa nici drumul spre casă, nici ce caută singur pe lume. S-a așezat pe trotuar și a plâns...

Al zecelea om frumos

Era noapte. Ingerii se jucau cu stelele, pasandu-le de la unii la altii, cu o indiferenta greu de atribuit unui inger. Se simteau bine si pamantul era sub ei ca un vulcan gata oricand sa erupa. Singurul lucru care ii impiedica eruptia era Dumnezeu. Lumea o luase razna si El stia asta. Nu-L deranja joaca ingerilor pentru ca multi dintre ei erau copii. Foarte putini, batrani care se asezasera pe norul care le servea tuturor drept pat si citeau. Dumnezeu privea. Privea la creatia Sa si nu ii mai vedea rostul. Prea putini oameni mai stateau in genunchi si se rugau cu piosenie. Majoritatea lor era prin baruri, cluburi, nepasandu-le ca a doua zi ar putea sa nu mai fie locuitorii pamantului. Dumnezeu se intreba ce gresise. Oare fusese prea drastic cu Adam si Eva? Nu, nu se putea altfel fiindca ei avusesera doar o interdictie, dar, in rest, totul li s-a cuvenit. Si-a aruncat privirile si catre front. O nemiscare blajina invaluia totul. Doar un soldat se zbatea in somn, cautandu-si cu mainile tremurande mitraliera pe care nu avea cum s-o gaseasca. Dumnezeu si-a pastrat privirile asupra soldatului si a inceput sa ii citeasca sufletul cu lesniciune. Soldatul visa. Visa ca nu mai era cine stia el. Nu mai era om. Noua lui forma nici nu amintea de un om, ci, mai degraba, de o litera tremurata, de o iguana colorata in verdele armatei. ‘Care este legatura dintre o iguana si o litera?’ Dumnezeu Se intreba asta. Mai apoi a inchis pentru o clipa fereastra care dadea spre visul soldatului. I Se parea mult prea istovitor chiar si pentru atotputernicia Lui sa vada visele oamenilor. Un inger mic ce parasise grupul care se juca s-a apropiat de Divinitate. Apropiindu-se de Ea, a inceput sa ii simta puterea de a vedea visele oamenilor si, la randul lui, a urmarit visul soldatului. Acum, soparla sau litera se transformase intr-o pasare sau o cifra. L-a intrebat pe Dumnezeu cum interpreteaza visul soldatului. Divinitatea i-a raspuns ca acel om isi doreste sa fie altceva decat este cu adevarat. Ingerul si-a indreptat din nou privirea spre vis. A tacut o vreme dupa care, vrand sa se asigure ca vedea si interpreta bine visul, L-a intrebat pe Dumnezeu ce semnifica, in linii mari, pasarea si cifra. Divinitatea l-a privit oarecum incurcata nestiind ce sa raspunda deoarece ea vedea o soparla si o litera, amandoua in acelasi trup. Raspunsul a intarziat sa vina. Atunci, ingerul a incercat sa atinga pasarea, sa zboare odata cu ea. Cu mainile intinse, ingerul a spart imaginea visului in mii de cioburi si l-a ajutat pe soldat sa nu mai aiba parte de acele spasme cauzate de neintelegerea visului si, poate, de teama. Mana dreapta a ingerului a capatat o rana cauzata de unul dintre cioburile de vis. Sangele, insa, nu curgea, ci ramanea in trupul ingerului. Dumnezeu, milostiv ca intotdeauna, a rupt o bucata de nor si a invelit mana ranita in ea. Apoi, a adunat cioburile de vis si le-a pus in buzunarul Sau de la piept. Ingerul plangea de durere. Niciodata nu se taiase. Cu toate aceste, mereu voise sa stie ce simt oamenii cand plang. Dar nu simtea ce simtim noi, caci era inger. Durerea lui era infima comparativ cu ce simt oamenii. Ingerul a promis ca nu se va mai atinge de niciun vis, dar intotdeauna s-a atins, cu stiinta sau fara, de imaginile statice sau dinamice ale viselor. Daca nu as fi fost eu acel soldat al carui vis a fost spart, lacrimile mele nu ar mai uda acum foaia pe care scriu.

Al nouălea om frumos

Mi-e dor de mirosul sarat al marii intr-o seara de vara, cand arsita s-a domolit. Mi-e dor de nisipul care imi intra mereu in papuci si mi se lipeste de talpi. Mi-e dor de spuma alba a valului care se sparge de dig. Mi-e dor de cerul atat de limpede la rasarit, cand ziua face schimb de locuri cu noaptea. Mi-e dor de algele verzi care mi se lipesc de pulpe cand inot. Mi-e dor sa fie iar vara. A inceput de aseara sa miroasa greu a toamna. Aerul s-a racit si geme de insuficienţă. Nici timpul nu mai trece la fel de repede. Parca nisipul din clepsidra care-mi troneaza pe birou intampina mai stiu eu ce greutate cand curge. Mirosul toamnei imi invadeaza casa, mintea si sufletul, iar eu nu am ce face, trebuie sa astept trei luni in aceasta dulce amagire. Sa astept ca norii sa plesneasca deasupra lumii si cerul sa cearna faina aia atat de rece peste acoperisuri. Sa ma invart ca un leu in cusca in fiecare dimineata prin curte si sa numar frunzele din visinul impresionant de inalt ca sa vad cate au mai cazut pe cimentul rece. Sa ma plimb pe strazi pustii cu gandul la vara, la ce am trait, la mare, la valuri. Sentimentul care predomina in acest anotimp de trecere, cum il consider eu, este nostalgia. Poate ca ar fi bine ca marea sa nu mai fie un scop pentru mine. Poate ca ar fi bine sa nu ma mai amagesc. Sa nu mai cred ca pe plaja se intampla minuni, se implinesc vise, se desarta sperante si se ingroapa in nisip. Dar nu pot si nu vreau sa cred asta. Impresia generala pe care o am despre mare este ca si ea, la randul ei, viseaza. Viseaza sa fim langa ea. Ne viseaza fericiti. Fericiti impreuna cu ea. Dar, sa revenim la toamna. Ma uit in jurul meu. In curte e racoare. Am iesit doar in pantaloni scurti si un maieu, sperand ca verii i se va face mila de mine si va reveni macar sa imi dea un sarut pe obrazul inghetat si sa ma asigure de revenirea sa. Am sperat degeaba. Am riscat degeaba. Stiu ca vara nu ma vede. E ascunsa undeva intre valuri si isi doarme somnul lin. Strig. Invoc. Rad la cer si parca vara ma aude o clipa, caci niste raze subtiri strapung norii atingandu-mi fata. Am simtit sarutul verii. Nimeni nu poate spune ca nu e asa. E visul meu si am dreptul sa-l traiesc asa cum vreau. Pot sa zbor, sa ma nasc, sa mor cu zambetul pe buze. Pot sa fiu cine sunt. Pot sa zgarii zidurile din jurul meu, sa le daram. Si daca as muri, ce? I-ar pasa cuiva in afara de rudele mele? Nu. Nu i-ar pasa nimanui, pentru ca eu sunt doar o scama intr-un pulover viu. Sunt chitara aruncata pe malul marii o vara-ntreaga si apoi trimisa in uitare. Lemnul cutiei mele de rezonanta este elastic. Este piele rupta. Si muzica traieste in mine…