Al șaptelea om frumos

Geam murdar. Lumină difuză. Cameră întunecată în care sunt doar un birou, un scaun și câteva cărți. Să nu uit de stilou și de călimara cu cerneală. Simt cum viața mi se scurge către gura sa de vărsare ca cerneala care se împrăștie pe foaie, lăsând urme ale trecerii ei pe acolo… Aș minți dacă aș spune că am mai trăit asta. De fapt, chiar e altfel decât tot ce am simțit până acum. Nu, mint! Mi s-a mai întâmplat asta când am citit ”Portretul lui Dorian Grey”. Scena aia când el se află în fața propriului portret și îl sfâșie. Atunci mi s-au tăiat picioarele, chit că stăteam în pat.  Dar acum nici măcar nu citesc. Poate că lumina care se zbate să ajungă peste hârtiile de pe birou e de vină pentru starea mea, poate că nu. Un lucru e cert, însă: că nimeni și nimic nu mă poate scoate din starea asta. Sau poate… Ușa întredeschisă nu s-a mișcat de două zile. Poate că m-am dematerializat, fiindcă simt că nu mă doare nimic, deși nu m-am ridicat de pe scaun de atâta vreme. Totul s-a îmbâcsit în jurul biroului meu. Dar stai! Nici măcar nu mai știu ce făceam. Pe lângă mine sunt numai cuvinte, foi și cerneală. Dacă aș fi în stare să le combin probabil că aș ieși din lumea asta, pentru că mi-aș fi terminat misiunea. Miroase a hârtie umedă. Afară plouă? Nu. Nu sunt curioasă. Mai bine aici. Am și ”ploaie”, și ”soare”, și tot ce vreau. Care-i totuși legătura dintre lumea mea și portretul lui Dorian Grey? Simplu. Portretul lui a fost desenat de Basil, al meu, de litere.  Și fiecare literă e o trăsătură. De exemplu, ”O”. Irisurile mele seamănă cu vocala asta. ”A”. Nasul și buzele. De la sprâncene până la barbă, am un ”T”.  Mă aplec și scriu câte-n lună și-n stele. Și acolo sunt litere. Chiar cuvinte, dacă știi unde să te uiți.  Geamul murdar? Un vis urât. Dacă plouă, o să se curețe. Soarele o să-mi lumineze mâinile obosite de la atâta scris. Ușa o să se deschidă larg și vântul o să mă ridice cu tot cu foi. Și așa nu o să mor niciodată…