Al cincilea om frumos

Afară e soare și primăvara își face simțită prezența tot mai mult. Vântul abia dacă adie și păsările se ceartă ”Eu sunt cea mai frumoasă!” ”Ba eu!” și tot așa. Natura s-a sculat azi pusă pe fapte mari și toți oamenii par a fi încântați de inițiativa ei. Nu doar că par, ci chiar sunt. Un grup de puștani se plimbă pe străzi cântând refrene mai vechi sau mai noi, auzite la părinți sau la radio. Doar ea stă singură în apartamentul său care miroase a portocale proaspăt decojite. De mică nu îi plăcuse să fie în compania altor oameni, deși avusese o perioadă când ar fi dat orice să aibă prieteni cu care să se joace. La 3-4 ani orice copil își dorește amici care să stea în jurul lui. Avusese câteva tentative de a se împrieteni cu niște fete mai mari pentru că, pentru vârsta sa, era destul de matură. Nu avusese sorți de izbândă. Acele fete doar profitaseră de ea și de jucăriile sale. A fost urât că imediat ce terminau să se joace cu păpușelele ei, încetau s-o mai bage în seamă. Ea se ducea în curtea casei bunicilor, adesea își lua o carte pe care nu o lăsa din mână până când buna o chema la masă. Era tristă în suflet, dar se străduia să afișeze o atitudine cât mai relaxată. Așadar, cărțile rămâneau mereu portițe de scăpare.  Acum, stă închisă între patru pereți tocmai de teama să trăiască din nou aceleași experiențe. Având aproape 18 ani și dându-și seama de lucrurile din jur, conștientizează că nu e în regulă că stă numai în casă și citește, scrie, nu mănâncă regulat și uită să se și culce de multe ori. S-a obișnuit să trăiască din amintiri și îi e teamă să construiască unele noi. Timpul oricum le va șterge din mintea sa. Ce rost mai are?