Al șaselea om frumos

”A fost seară și apoi dimineață. Ziua întâi.” Timpul se scurge sinuos pe pereții unei capele din provincie. Înăuntru e răcoare. Exact ce trebuie într-o zi ca asta, când căldura scaldă lumea ca pe un nou-născut în cristelnița Universului. Capela e acolo de când mă știu. Vântul și ploile au scorojit varul de pe pereți și timpul a acționat asupra ușii de lemn care la început a fost roșie. Dacă deschizi ușa, o răcoare plăcută te va învălui. Sfinții pictați pe pereți păzesc această capelă de hoții care ar putea să fure cel mai de preț lucru din lume. Nu te aștepți să găsești așa ceva într-o construcție micuță de la marginea unui oraș. Cel mai de preț lucru din lume ar trebui să fie păzit de cele mai bune gărzi, nu? Și să stea într-un loc fastuos, cam ca Palatul Buckingam. Așa am crezut și eu la început. Sub atenta observație, cât poate fi de atentă, a unui bătrân de 85 de ani se află, totuși, cel mai valoros lucru din lume. Bătrânul este un preot care stă acolo de ani buni. Soția lui îi aduce zilnic mâncare, întrucât el nu se mai poate mișca. Stă toată ziua acolo. Se roagă împreună pentru sănătate, căci, deși nu trăiesc amândoi, se iubesc. Cum a luat bătrânul hotărârea să se mute în capelă, nimeni n-o va ști niciodată. Un vis într-o noapte de vară? Credință mult prea puternică pentru viața urbană? Nu se știe. Cert e că bătrânul a devenit paznicul celui mai de preț lucru de pe lume. Uneori se ridică greoi din strană și sărută cu evlavie icoanele prăfuite. Când și când, oameni necunoscuți care au auzit de povestea lui vin să-l viziteze și să-i aducă un mic dar. Atunci, pe fața bătrânului apare o rază de lumină. Nu l-au uitat chiar toți. De ce spun chiar toți? Fiindcă preotul are un fiu care s-a depărtat de el. Încă de mic, a fost rebel. Cel puțin așa îi plăcea lui să zică. Rebeliunea asta a lui a fost prost înțeleasă, pentru că era de fapt asemenea căderii lui Lucifer. A vrut să devină ca tatăl lui, l-a urât pentru cât de bine își făcea meseria și a plecat de acasă pentru că nu a mai crezut că fericirea există .
Era o seară care nu prevestea nimic rău. Soarele se stingea între dealurile din depărtări. Se auzeau păsări cântându-și ultimul tril înainte de a se contopi cu noaptea, iar cerul își aprindea, rând pe rând, făcliile. Băiatul preotului privea bolta pistruiată și se gândea la câte lumi or mai exista pe lângă a noastră. Chipul său tânăr se reflecta în geam și părea că băiatul are fața scăldată de puncte luminoase. Se făcea tot mai întuneric, iar pe cer apăreau tot mai multe stele. La un moment dat, au acoperit întreaga boltă. Nimeni nu și-ar fi dat seama dacă una dintre cele din seara precedentă s-ar fi stins între timp. Nimeni în afară de el.
Privise cerul nopți de-a rândul, se hrănise cu bucuria provocată de existența atâtor stele și începuse, în secret, să iubească una. Lui îi părea cea mai luminoasă. Din tot ce citise în cei 17 ani ai lui de viață, știa că Luceafărul, steaua care începea să țeasă perdeaua cerului, este și cea mai luminoasă. Dar pentru el nu era valabil. A sa stătea, noapte de noapte, în fața geamului parcă așteptându-l. Atât timp cât o privea, era cel mai fericit de pe Pământ. Și-o închipuia alunecând pe o rază de lumină pe cea mai frumoasă dintre fete: ochi verzi, sprâncene arcuite, gene lungi. Era sigur că va veni într-o zi fata născută din steaua lui. Apoi, într-o seară, steaua nu a mai apărut. A așteptat-o până târziu. Îi era dor de ea. Era sigur că va apărea când se așteaptă mai puțin. Dar ”minunea lui” nu a mai apărut. La fel a așteptat-o o seară, două, trei… s-a împăcat cu gândul că a pierdut-o.
Două zile nu a mai fost el. Mânca doar când era pe punctul de a leșina, nu mai dormea deloc, iar în timpul zilei stătea în pat cu ochii ficși asupra icoanelor. Și se ruga. Se ruga ca, măcar o dată, steaua lui să reapară. Știa că nu e posibil. Asta îl durea cel mai tare. Când părea că și-a revenit și se comporta și el ca toți ceilalți adolescenți, a întâlnit-o pe ea. Exact așa cum și-a-nchipuit perfecțiunea. Ochi verzi, sprâncene arcuite, gene lungi. O vreme au plutit amândoi deasupra lumii. El era al ei, ea era a lui. Două suflete care s-au căutat atâta timp. Și acum se găsiseră. Totul era perfect.
Dar, privind cerul, el a și-a amintit de stea. Ce chin, ce vai să și-o scoată din minte. Totuși, fata era exact cum și-a închipuit el că va arăta astrul ceresc atunci când va coborî către sine. Dar fata nu era visul lui, ci astrul ceresc.
Și-a luat bicicleta și, fără niciun regret, a plecat. Pedala, lăsând noaptea în urma lui. S-a pierdut în răsăritul care i se deschidea primitor în față. Razele soarelui l-au îmbrățișat și a rămas al lor pe veci.
Nimeni nu știe de ce preotul a părăsit orașul. Dar, dacă stai să-l asculți, îți dai seama că plecarea fiului a fost momentul deciziei. Sfâșietor, nu? Și bătrânul încă păzește cel mai prețios lucru din lume. Dragostea sinceră.