Știe că nu mai are timp să-și bea cafeaua cu lapte pe care și-a
pregătit-o. Miroase atât de bine, dar ceasul nu mai are răbdare. Și, cu
atât mai puțin, telefonul care sună deja de 3 minute. Clienții îl
așteaptă. Dacă nu ar fi un avocat atât de bun, probabil că ar avea mai
mult timp pentru micile plăceri pe care ți le rezervă viața. Ca de
exemplu, o plimbare în parc, luni seara, după o ploaie strașnică, atunci
când cimentul miroase a jilav. Dar cine are timp de asta? Oricine, în
afară de el.
Nu e timp. Poate că o să își ia un cappucino de la tonomatul de la intrare clădirii unde se află biroul său. Iar cappucino? Asta a luat și ieri. O să încerce altceva. Ce? Bună întrebare. S-a făcut deja 8.25. Aleargă la mașină, își aruncă servieta cafenie pe bancheta din spate și demarează în trombă. Nu se poate. E roșu. Parcă nu se mai termină. Durează o eternitate. În sfârșit, verde. Ajunge la birou. Parchează. E 8. 27. Doar 2 minute. Timpul îi joacă iar feste. În ultima vreme a fost așa de agitat și i s-a părut că o zi are mai puțin de 24 de ore.
Urcă în birou, dar scările par a se învârti cu el. E o cursă amețitoare care îl va duce acolo unde e obișnuit. De două nopți nu mai doarme, se întreabă ce nu-i în regulă cu viața lui, de ce nu mai are timp de nimic, de ce… Se lasă în voia scărilor și ajunge în biroul lui prăfuit, care n-a mai văzut de vineri lumina soarelui. Femeia de serviciu nu și-a făcut treaba week-end-ul ăsta. Pulberea fină s-a așezat și peste sufletul lui. În jur, lumea țipă, trântește uși, iar el are nevoie de un singur lucru: liniște. Parcă nu a văzut niciodată camera asta. Totul îi e străin. Culorile care predomină sunt singurele care îl caracterizează. Biroul de lemn de stejar s-a mătuit odată cu trecerea timpului.
Găsește, sub un teanc de hârtii, o scrisoare mototolită mirosind a parfum de femeie. Suav, parcă îndemnând la meditație și totuși revitalizant și îndrăzneț. E parfumul iubitei lui. Abia acum începe să-și amintească ce s-a întâmplat.
Era vineri seară. Avusese un proces greu pe care îl pierduse și tot ce visa era să se ascundă în casa lui tăcută, singur, uitat de toți, și să doarmă până luni. Uitase tot ce plănuise pentru acea seară. Uitase că îi promisese iubitei sale să o ducă la cel mai frumos restaurant din oraș. Pe la 20.01 și-a amintit. Era prea mult. Și-a sunat prietena spunându-i că intervenise ceva și nu mai putea veni în seara aceea să o întâlnească. Se simțea protejat de colierul pe care i-l dăruise cu câteva seri în urmă și credea că nu va fi o problemă dacă amână. Nu-și mai amintea, desigur, că ținuse un adevărat monolog despre dragostea lor pe care ”nimeni și nimic nu o va distruge”. Îi spusese chiar să-și anuleze toate planurile pentru că are pregătită o surpriză pentru ea. Voia să o ceară în căsătorie. Așadar, motivând că este foarte obosit și că a avut o zi grea, nu a reușit să o convingă că ăsta era adevărul. Ea a țipat de parcă toată viața ei era năruită și închisese. Rămas pe canapea, mort de oboseală și nervos, a adormit și s-a trezit abia când a simțit parfumul ei care răzbătea de la perna pe care se sprijinise.
Nu mai voia să simtă mirosul acela. Nu mai avea nevoie nici de energia ei debordantă, nici de ceva care să-i amintească de ea. Voia o cafea, dar era prea târziu…
Nu e timp. Poate că o să își ia un cappucino de la tonomatul de la intrare clădirii unde se află biroul său. Iar cappucino? Asta a luat și ieri. O să încerce altceva. Ce? Bună întrebare. S-a făcut deja 8.25. Aleargă la mașină, își aruncă servieta cafenie pe bancheta din spate și demarează în trombă. Nu se poate. E roșu. Parcă nu se mai termină. Durează o eternitate. În sfârșit, verde. Ajunge la birou. Parchează. E 8. 27. Doar 2 minute. Timpul îi joacă iar feste. În ultima vreme a fost așa de agitat și i s-a părut că o zi are mai puțin de 24 de ore.
Urcă în birou, dar scările par a se învârti cu el. E o cursă amețitoare care îl va duce acolo unde e obișnuit. De două nopți nu mai doarme, se întreabă ce nu-i în regulă cu viața lui, de ce nu mai are timp de nimic, de ce… Se lasă în voia scărilor și ajunge în biroul lui prăfuit, care n-a mai văzut de vineri lumina soarelui. Femeia de serviciu nu și-a făcut treaba week-end-ul ăsta. Pulberea fină s-a așezat și peste sufletul lui. În jur, lumea țipă, trântește uși, iar el are nevoie de un singur lucru: liniște. Parcă nu a văzut niciodată camera asta. Totul îi e străin. Culorile care predomină sunt singurele care îl caracterizează. Biroul de lemn de stejar s-a mătuit odată cu trecerea timpului.
Găsește, sub un teanc de hârtii, o scrisoare mototolită mirosind a parfum de femeie. Suav, parcă îndemnând la meditație și totuși revitalizant și îndrăzneț. E parfumul iubitei lui. Abia acum începe să-și amintească ce s-a întâmplat.
Era vineri seară. Avusese un proces greu pe care îl pierduse și tot ce visa era să se ascundă în casa lui tăcută, singur, uitat de toți, și să doarmă până luni. Uitase tot ce plănuise pentru acea seară. Uitase că îi promisese iubitei sale să o ducă la cel mai frumos restaurant din oraș. Pe la 20.01 și-a amintit. Era prea mult. Și-a sunat prietena spunându-i că intervenise ceva și nu mai putea veni în seara aceea să o întâlnească. Se simțea protejat de colierul pe care i-l dăruise cu câteva seri în urmă și credea că nu va fi o problemă dacă amână. Nu-și mai amintea, desigur, că ținuse un adevărat monolog despre dragostea lor pe care ”nimeni și nimic nu o va distruge”. Îi spusese chiar să-și anuleze toate planurile pentru că are pregătită o surpriză pentru ea. Voia să o ceară în căsătorie. Așadar, motivând că este foarte obosit și că a avut o zi grea, nu a reușit să o convingă că ăsta era adevărul. Ea a țipat de parcă toată viața ei era năruită și închisese. Rămas pe canapea, mort de oboseală și nervos, a adormit și s-a trezit abia când a simțit parfumul ei care răzbătea de la perna pe care se sprijinise.
Nu mai voia să simtă mirosul acela. Nu mai avea nevoie nici de energia ei debordantă, nici de ceva care să-i amintească de ea. Voia o cafea, dar era prea târziu…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu