Al nouălea om frumos

Mi-e dor de mirosul sarat al marii intr-o seara de vara, cand arsita s-a domolit. Mi-e dor de nisipul care imi intra mereu in papuci si mi se lipeste de talpi. Mi-e dor de spuma alba a valului care se sparge de dig. Mi-e dor de cerul atat de limpede la rasarit, cand ziua face schimb de locuri cu noaptea. Mi-e dor de algele verzi care mi se lipesc de pulpe cand inot. Mi-e dor sa fie iar vara. A inceput de aseara sa miroasa greu a toamna. Aerul s-a racit si geme de insuficienţă. Nici timpul nu mai trece la fel de repede. Parca nisipul din clepsidra care-mi troneaza pe birou intampina mai stiu eu ce greutate cand curge. Mirosul toamnei imi invadeaza casa, mintea si sufletul, iar eu nu am ce face, trebuie sa astept trei luni in aceasta dulce amagire. Sa astept ca norii sa plesneasca deasupra lumii si cerul sa cearna faina aia atat de rece peste acoperisuri. Sa ma invart ca un leu in cusca in fiecare dimineata prin curte si sa numar frunzele din visinul impresionant de inalt ca sa vad cate au mai cazut pe cimentul rece. Sa ma plimb pe strazi pustii cu gandul la vara, la ce am trait, la mare, la valuri. Sentimentul care predomina in acest anotimp de trecere, cum il consider eu, este nostalgia. Poate ca ar fi bine ca marea sa nu mai fie un scop pentru mine. Poate ca ar fi bine sa nu ma mai amagesc. Sa nu mai cred ca pe plaja se intampla minuni, se implinesc vise, se desarta sperante si se ingroapa in nisip. Dar nu pot si nu vreau sa cred asta. Impresia generala pe care o am despre mare este ca si ea, la randul ei, viseaza. Viseaza sa fim langa ea. Ne viseaza fericiti. Fericiti impreuna cu ea. Dar, sa revenim la toamna. Ma uit in jurul meu. In curte e racoare. Am iesit doar in pantaloni scurti si un maieu, sperand ca verii i se va face mila de mine si va reveni macar sa imi dea un sarut pe obrazul inghetat si sa ma asigure de revenirea sa. Am sperat degeaba. Am riscat degeaba. Stiu ca vara nu ma vede. E ascunsa undeva intre valuri si isi doarme somnul lin. Strig. Invoc. Rad la cer si parca vara ma aude o clipa, caci niste raze subtiri strapung norii atingandu-mi fata. Am simtit sarutul verii. Nimeni nu poate spune ca nu e asa. E visul meu si am dreptul sa-l traiesc asa cum vreau. Pot sa zbor, sa ma nasc, sa mor cu zambetul pe buze. Pot sa fiu cine sunt. Pot sa zgarii zidurile din jurul meu, sa le daram. Si daca as muri, ce? I-ar pasa cuiva in afara de rudele mele? Nu. Nu i-ar pasa nimanui, pentru ca eu sunt doar o scama intr-un pulover viu. Sunt chitara aruncata pe malul marii o vara-ntreaga si apoi trimisa in uitare. Lemnul cutiei mele de rezonanta este elastic. Este piele rupta. Si muzica traieste in mine…