Al patrulea om frumos

Eram o particulă într-un nor. Mă uitam cu jind la câte bucurii există pe Pământ și îmi părea rău că eu nu o să fiu niciodată acolo să am parte de ele. Îl auzeam pe Dumnezeu spunându-le îngerilor strânși în jurul Său despre viața veșnică și despre cât de fericiți sunt că nu trăiesc pe Pământ, unde fericirea este trecătoare, iar grija zilei de mâine covârșește capetele adulților. L-am mai auzit amintind și că cei care se află cel mai aproape de starea de înger sunt copiii. I-a rugat să se uite într-o grădiniță. Cum și-au mutat atenția asupra acelei clădiri, urechile îngerilor au fost asaltate de râsete și țipete de bucurie. Veselia i-a cuprins.
Apoi, Dumnezeu le-a arătat casa unei văduve. Acolo, la o masă de stejar, își plângea soțul, de la înmormântarea căruia tocmai venise, o bătrână îmbrăcată din cap până în picioare în negru. Lacrimile sale se prelingeau pe obrajii smochiniți de atâta vreme ce trecuse peste ei. Era întuneric în cameră sau, ca să fim mai exacți, aproape întuneric. O lumânare care mai avea puțin până să se stingă își împrăștia ultimele sclipiri pe fața bunicii. Tristețea a pus stăpânire pe îngeri. Ei nu mai văzuseră așa ceva, fiind prea ocupați cu joaca, dar eu mă plimbam mereu pe bolta cerească și privisem multe alte întâmplări neplăcute. Știam mai bine ce presupune viața pe Pământ. Cu toate astea, nu voiam cu niciun chip să renunț la dorința mea de a fi om.
După ce a terminat lecția cu îngerii, Demiurgul se plimba pe nori așa cum, odinioară, mersese pe apă. Se gândea de ce, tocmai în vremurile acelea, lumea alegea tot mai mult răul în locul Dumnezeului care o crease. Am cutezat să-L întrerup din meditație cu rugămintea mea:
- Doamne, toți știm că ai milă de toată făptura ta și că îi vrei numai binele. Ce e folositor presupune la unii tristețe, dar la alții fericire. Știu că Tu ai creat totul din dragoste și că îți pasă până și de cel mai mic gândac. Te-am auzit azi predându-le îngerilor tăi despre oameni. Am văzut mult mai multe din lumea lor decât le-ai arătat învățăceilor Tăi și spun cu tărie că îmi doresc să fiu om.
- Tu ai fost creat ca o particulă a Raiului, ai fost privilegiat. Poți, oricând vrei, să arunci și ploaie, și ninsoare asupra Pământului. Nu cred că înțelegi că tu ești exact ca omul în ceasul dintâi. Vrei într-adevăr să fii păcătos și să suferi? Eu aș zice să te mai gândești.
- Meditez de ani buni la această hotărâre a mea și sunt ferm convins că asta îmi doresc.
Cu ochii blânzi și triști, Dumnezeu m-a privit, m-a mângâiat și mi-a grăit.
- Dacă asta crezi că e mai bine pentru tine, vei fi om.
M-a luat din locul meu, unde era așa cald și bine, pentru prima oară. Pentru prima oară am simțit frigul și singurătatea. Pentru un moment, nu am mai vrut decât să fiu pus înapoi în norul care îmi servise de la început drept casă. Conștientizarea despărțirii a fost cu atât mai dureroasă, cu cât știam că nu mă mai pot întoarce niciodată. M-a pus în fața a două oglinzi: într-una apărea imagine unui tânăr de o frumusețe nemaivăzută cu ochi albaștri și părul negru, iar în cealaltă un bătrân gârbovit și încruntat, cu părul zbârlit și învăluit într-o manta neagră . M-a pus să aleg. Sigur că acel chip angelic din prima oglindă. Și asta a fost!
Brusc, am simțit cum devin rotund. Eram o minge elastică. Văzusem membrele oamenilor și mă temusem că eu n-o să am. Se mai întâmplă să fie și oameni fără mâini sau picioare. Dar imediat au început să crească și ele. La sfârșitul transformării, îmi priveam mâinile cu nesaț. Erau două gogoașe de carne, albe ca laptele, cu niște degete deocamdată scurte și groase care se mișcau în sus și în jos așa cum le ghidam eu. Labele picioarelor aveau aceleași prelungiri ca mâinile. Păreau niște pernuțe umflate. Știam că, peste câțiva ani, se vor aplatiza. Cum putusem eu să vorbesc, acum nu mai scoteam decât niște sunete care nu aveau sens. Aveam o piele foarte fină. Eram bebeluș. Și fiindcă Dumnezeu nu avea în plan să mă facă om, nu îmi alesese o mamă. Deci, m-a lăsat pe treptele unei case unde locuiau oameni credincioși.
Nu are rost să mai spun că eu plângeam atât de tare încât viitorul meu tată a apărut numaidecât la ușă să vadă ce e cu larma asta. Când a plecat capul, m-a observat. M-a luat cu el, m-a spălat, mi-a făcut tot ce trebuia să i se facă unui copil. În fine…
Am împlinit un an, doi, trei, zece și, încet-încet, am uitat că făcusem parte dintr-un nor. Am început să urăsc vremea urâtă deși, înainte, chiar eu aduceam stropii de ploaie peste lume.
Cel mai tare m-a durut inima la șaptesprezece ani când, ca orice tânăr, m-am îndrăgostit nebunește de o fată. Era mai mare decât mine, în anul I la facultate. Voiam să-i mărturisesc dragostea mea și m-am dus la o petrecere la care ea fusese invitată. Știam că n-o să pot, c-o să mă fac de râs, dar speram la puțină milă divină. Normal că n-am fost în stare să-i spun nimic. Normal că m-am făcut de râs de nu mai aveam curajul să ies din casă. Am jurat să mă răzbun. Din păcate, am și făcut-o.
În al optsprezecelea an al vieții mele, am plecat singur la mare. Noaptea nu făcuse încă schimb de locuri cu ziua și, în lumina farurilor, vedeam șoseaua liberă întinzându-mi-se în față. Am ajuns pe plajă. Era răsăritul. Soarele se ridica din mare parcă fiindu-i teamă să nu deranjeze. Digul se scălda în valurile argintii ale dimineții, iar nemișcarea stăpânea totul. M-am așezat pe țărm. Nisipul era rece. Nu-mi plăcea, dar nu puteam să-mi desprind ochii de abisul apei nici cât să-mi schimb locul. Ce frumos era! Simțeam că Dumnezeu se coborâse lângă mine în acea clipă și voia să afle cum mă descurc în postura de om. Eram mai fericit ca niciodată.
În față mi-au apărut cele două imagini dintre care fusesem pus să aleg înainte să fiu om. Bătrânul, uriaș ca nimic ce văzusem, strângea băiatul pe care îl alesesem cu ură mai-mai să-l omoare. Mi-am dat seama că era sufletul meu plin acum de răutate și m-am speriat…