Peste drum de blocul meu, se construiește o casă. Nimic ciudat în asta. Muncitorii lucrează de la 7 dimineața până la 6 seara fără pic de pauză. Admir astfel de oameni mai mult decât orice pe fața pământului. Programul mi se pare unul bun, pentru că nici nu deranjează vecinii și își duc și ei treaba la bun sfârșit. Dar nu despre casa asta vreau să vă vorbesc, ci despre ce a fost înainte acolo.
Când m-am mutat aici, în locul șantierului, era o grădină îngrijită. Pentru că era primăvară, vișinul dinspre fereastra mea era înflorit și dădea străzii un aer de colț de Rai. Mi-am zis că, la cât de bine e îngrijită curtea, acolo trebuie să locuiască niște tineri extrem de harnici. Wrong! În zilele care au urmat, singurul om care a ieșit din casă a fost o bătrânică. De fiecare dată când ieșea din casă, uda florile, plivea roșiile, etc.
Într-o dimineață n-a mai ieșit. M-am perpelit până după-amiază sperând să văd o cât de mică mișcare în curte. Nimic. Peste câteva zile, am văzut multă lume îmbrăcată în negru așteptând la poartă, unii plângând, alții suspinând, și mi-am zis că nu se poate. Bătrâna aceea atât de vioaie, care se scula dimineața doar de dragul grădinii, să fi murit?
Un sicriu de lemn, câțiva bărbați ținând o cruce, o casă căreia i-a murit sufletul...
Casa a fost dărâmată. Parcă lumea bătrânei nici n-ar fi fost.
Și acum mă uit la locul unde a fost casa și zic: ”Doamne, bătrâna iubea casa asta, a lăsat-o probabil cu limbă de moarte copiilor și acum uite ce se face acolo.” Așa plecăm toți... ca un vis pierdut
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu