Cuvânt. Iubire. Cântec. Perfect. Lume. Surâd
ca un prost privind tabloul alb- negru al unei lumi întoarse pe dos. Lumea frontului.
Fericirea pare ca s-a întors cu spatele la noi și nu mai vrea să dea niciun
semn că ne-ar cunoaște. Lumea de-afară pare a ne fi uitat, iar gândurile
noastre se învârt în jurul unei singure idei precum planetele din Sistemul
nostru în jurul soarelui. Mândria de a fi soldat nu merită să-ți pui în fiecare
zi viața în pericol. Și, până la urmă, ce merită cu adevărat să renunți la
libertatea ta? Am fost în permisie, am văzut că există și o altă lume dincolo
de rotocoalele de praf de pe câmpul de luptă care se rostogolesc sfidător și
părăsesc unitatea. Parcă ne fac în ciudă că noi nu putem pleca, dar ele da.
Urăsc praful! E făcut din amintiri putrede și din oase sfărâmate ale
trecutului. Nu are nimic nou, doar fantome care își actualizează constant
structura. De obicei, fantomele sunt din plasmă. Plasmă gelatinoasă care se întinde
peste tot în urma lor. Fantomele de praf au în compoziția amintiri, sentimente
și, mai ales, săruturi arse în lava puternică a unei iubiri încheiate. Iubirea
lasă în urma sa fâșiile unor răspunsuri nerostite, ale unor întrebări niciodată
puse. Și ce poate fi mai potrivit decât un lucru care să-ți abată gândul de la
ce ai pierdut.De exemplu, o carte. Prea multă fericire. Gânduri și sentimente
adunate între file, împărțite lumii și reîntoarse celei care suferă de exces de
bucurie. O notă de iubire, durere și, totodată, speranță. Speranța unui nou început.
Speranța zilei de mâine. Speranța unei vieți noi. Și uite cum degenerez eu. De
la praf trec la fantome, la iubire, la un nou început. Dar tot soldat sunt.
Soldat desculț într-o mare de sânge. Am mitraliera pe umăr, dar rătăcesc fără
țintă într-o lume nebună. Atât de nebună încât îmi permite până și mie să fac
parte din ea. Încă sunt neexperimentat. Nu cunosc toate beneficiile pe care mi
le aduce viața în armată. Îmi place să cred că sunt unul dintre nebunii frumoși
ai anilor '80. Că nu am nicio grijă, poate doar să scriu. Că pot să mă cufund
oricând într-o căldare cu vopsea verde, unde îmi voi aprinde dorul. Iar când
voi ieși de acolo, voi fi alt om, alt soldat. Că voi avea parte de un nou
început în fiecare dimineață. Că goarna care îmi asaltează urechile cu zgomotul
ei este doar un instrument al Divinitații. Că, atunci când voi ieși din cortul
meu, voi fi întâmpinat cu flori de un galben auriu.
Îmi place să scriu pentru că mă face să
renasc și să-mi cânt la infinit povestea. Îmi amintesc de prima întâlnire cu
cea care va fi, pentru puțin timp, scopul meu în viață. Ne-am întâlnit în gară.
Amândoi așteptam un tren încărcat cu vise. Dar, pentru fiecare, avea altă culoare,
altă formă și altă destinație. Geamantanele noastre erau burdușite cu speranțe.
Am intrat întâmplător în vorbă și așa am ajuns să ne cunoaștem. Pe peron. În
șuieratul trenului care își anunța sosirea, ne-am îmbrățișat. Am plutit, o
vreme, pe deasupra rotocoalelor de aburi calzi care se desprindeau de vagoanele
supraîncinse. Plutind îmbrățișati, am realizat că trebuia să ne întâlnim. Apoi,
la câteva zile, trenul ei a plecat. De tot. Și eu am rămas singur. Câtă durere
încrustată într-un singur trup...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu