Al optulea om frumos

Tocmai terminase de scris ultimul capitol din cartea sa. Se pregătea să pună capacul pixului albastru pe care îl folosise, când i se păru că ar mai trebui adăugat ceva la ultimul rând. Nu știa sigur ce cuvânt lipsea, căci își pusese pe hârtie toate sentimentele de care fusese capabil. Poate mai era nevoie de un adjectiv sau de un substantiv. Poate ”bucurie” sau ”albastră”. Sau poate o simplă, dar atât de necesară, virgulă lipsea. Și-a mai aruncat o privire peste ultima pagină. Rândurile erau dezordonate. Niciodată nu putuse să scrie drept. Avea ca obicei să își închipuie că îi fusese dat talentul de a scrie și o foaie care nu avea sfârșit. Și i se spusese să scrie. Și el a început cu un cuvânt scris timid în colțul din dreapta, sus. Acolo își scrie mereu numele când începea o nouă lucrare. Chiar dedesubt notase, ceva mai mare, titlul primei sale lucrări. Nu și-l mai amintea cu exactitate. Știa că era ceva cu ”fericire”, dar nu era sigur. În fine… Când ridicase vârful pixului de pe foaie, simțise furnicături de-a lungul brațului stâng. Îi amorțise. Cred și eu, doar de 6 ore se chinuia să încheie acel ultim capitol. Era vorba despre un băiețel care locuia undeva la periferia New York-ului. De 10 ani nu mai avea pe nimeni. La paisprezece ani deja învățase să se descurce singur, chiar dacă asta presupunea să fure din micile magazine sau să mintă. Timpul trecuse de când avea patru ani. Nu mai simțea dorul de părinți. Luase viața în piept și se simțea stăpân pe soarta lui. Dar, în iarna lui 1988, băiatul a murit de frig. Scriitorului îi părea rău că cel pe care îl descrisese ca fiind atât de frumos și deștept la începutul capitolului, când împlinește 18 ani, sfârșește din cauza frigului. Îi venea să rescrie ultima pagină, cea care anunța finalul tragic al unui băiat blond, cu ochi albaștri și buze roșii ca cireșele în mijlocul verii, dar nu era în stare. Era viața copilului care sălășluise în el. Copilul murise, el era acum un scriitor care conștientiza tot ce i se întâmplase în trecut și voia ca lumea să îi cunoască trecutul fără a ști că este al lui. De aceea, cartea nu era numită ”Autobiografia lui D. G.”, ci ”Poveste la marginea New York-ului”.