Al treisprezecelea om frumos

Tocmai m-am întors de la mare. Soare. Frumos. Veselie. Dimineața și după-masa, plajă, pe la opt jumate seara, plimbare. Pe faleză, ca în toți anii, oameni de toată mâna, dar toți erau veseli. Dacă ați fost la Mangalia, știți că pe lângă dig, sunt tarabe cu brățări, magneți, etc. Și mai încolo, mult mai încolo, stă o fetiță de zece ani care vinde scoici. ”Bună seara! Poftiți la scoici!” e salutul ei pentru fiecare om care trece pe lângă măsuța ei. Rareori, cineva se oprește să cumpere. E o fată simplă, țigăncușă get-beget, dar extrem de politicoasă. În ochii săi negri se citește tristețea ca într-o carte deschisă. Mai are doi frați acasă. M-a frapat coincidența dintre numele meu și al ei. Simina și Semina. O clipă am avut impresia că sunt într-o lume paralelă, apoi a trebuit să-mi revin și să o las să-și facă treaba.
Dacă treceți pe-acolo, salutați-o din partea mea pe Semina și cumpărați o scoică...

Uimitor! S-a descoperit leacul pentru autism!

Charlie Gordon, un bărbat în vârstă de treizeci și ceva de ani, bolnav de autism, lucrează în brutăria prietenului său. Până când este parte a unui experiment menit să-i rezolve problema, Charlie se înțelege excelent cu ceilalți angajați. Și Algernon, un cobai, suferă aceeași operație, iar între cei doi e observată o strânsă legătură.
Din păcate, operația nu reușește pe deplin și, în timp, Charlie și Algernon se întorc la starea inițială.
Pentru mai multe amănunte despre uimitoarea experiență a lui Charlie Gordon povestite chiar de el,aici

O poveste de dragoste care te va uimi. N-ai fi crezut așa ceva!

Landon Carter, un tânăr de șaptesprezece ani, și-a îngrijit iubita bolnavă de leucemie până în ultima clipă. În ciuda rivalității dintre familiile celor doi, Landon și Jamie se hotărăsc să treacă peste orice impediment și să rămână împreună.

Tatăl lui Jamie, preotul paroh al bisericii baptiste din oraș, a scris piesa care se joacă în fiecare an la școală în preajma Crăciunului. Anul acesta, Landon este ales ca unul dintre personajele principale, pe lângă fiica preotului. După scandalul dintre profesoara de teatru și Landon, acesta acceptă rolul. Cu greu, se întâlnește cu fiica preotului și încep să repete. După ce între cei doi se creează o legătură, Landon află că Jamie e bolnavă de leucemie. Nu mai ține cont de părerea tatălui său și o îngrijește pe Jamie în ultimele zile ale vieții ei.
Ultima dorință a lui Jamie este aceea de a se căsători cu Landon, așa că tocmai tatăl fetei oficiază slujba.


 Mai multe detalii aici

Al doisprezecelea om frumos

   Cuvânt. Iubire. Cântec. Perfect. Lume. Surâd ca un prost privind tabloul alb- negru al unei lumi întoarse pe dos. Lumea frontului. Fericirea pare ca s-a întors cu spatele la noi și nu mai vrea să dea niciun semn că ne-ar cunoaște. Lumea de-afară pare a ne fi uitat, iar gândurile noastre se învârt în jurul unei singure idei precum planetele din Sistemul nostru în jurul soarelui. Mândria de a fi soldat nu merită să-ți pui în fiecare zi viața în pericol. Și, până la urmă, ce merită cu adevărat să renunți la libertatea ta? Am fost în permisie, am văzut că există și o altă lume dincolo de rotocoalele de praf de pe câmpul de luptă care se rostogolesc sfidător și părăsesc unitatea. Parcă ne fac în ciudă că noi nu putem pleca, dar ele da. Urăsc praful! E făcut din amintiri putrede și din oase sfărâmate ale trecutului. Nu are nimic nou, doar fantome care își actualizează constant structura. De obicei, fantomele sunt din plasmă. Plasmă gelatinoasă care se întinde peste tot în urma lor. Fantomele de praf au în compoziția amintiri, sentimente și, mai ales, săruturi arse în lava puternică a unei iubiri încheiate. Iubirea lasă în urma sa fâșiile unor răspunsuri nerostite, ale unor întrebări niciodată puse. Și ce poate fi mai potrivit decât un lucru care să-ți abată gândul de la ce ai pierdut.De exemplu, o carte. Prea multă fericire. Gânduri și sentimente adunate între file, împărțite lumii și reîntoarse celei care suferă de exces de bucurie. O notă de iubire, durere și, totodată, speranță. Speranța unui nou început. Speranța zilei de mâine. Speranța unei vieți noi. Și uite cum degenerez eu. De la praf trec la fantome, la iubire, la un nou început. Dar tot soldat sunt. Soldat desculț într-o mare de sânge. Am mitraliera pe umăr, dar rătăcesc fără țintă într-o lume nebună. Atât de nebună încât îmi permite până și mie să fac parte din ea. Încă sunt neexperimentat. Nu cunosc toate beneficiile pe care mi le aduce viața în armată. Îmi place să cred că sunt unul dintre nebunii frumoși ai anilor '80. Că nu am nicio grijă, poate doar să scriu. Că pot să mă cufund oricând într-o căldare cu vopsea verde, unde îmi voi aprinde dorul. Iar când voi ieși de acolo, voi fi alt om, alt soldat. Că voi avea parte de un nou început în fiecare dimineață. Că goarna care îmi asaltează urechile cu zgomotul ei este doar un instrument al Divinitații. Că, atunci când voi ieși din cortul meu, voi fi întâmpinat cu flori de un galben auriu.

    Îmi place să scriu pentru că mă face să renasc și să-mi cânt la infinit povestea. Îmi amintesc de prima întâlnire cu cea care va fi, pentru puțin timp, scopul meu în viață. Ne-am întâlnit în gară. Amândoi așteptam un tren încărcat cu vise. Dar, pentru fiecare, avea altă culoare, altă formă și altă destinație. Geamantanele noastre erau burdușite cu speranțe. Am intrat întâmplător în vorbă și așa am ajuns să ne cunoaștem. Pe peron. În șuieratul trenului care își anunța sosirea, ne-am îmbrățișat. Am plutit, o vreme, pe deasupra rotocoalelor de aburi calzi care se desprindeau de vagoanele supraîncinse. Plutind îmbrățișati, am realizat că trebuia să ne întâlnim. Apoi, la câteva zile, trenul ei a plecat. De tot. Și eu am rămas singur. Câtă durere încrustată într-un singur trup...

Al unsprezecelea om frumos

Trăia de mai mulți ani pe stradă, în ciuda faptului că era bogat și își putea permite să locuiască într-o vilă, să-și cumpere cele mai scumpe haine și cea mai bună mâncare. Înainte de a lua hotărârea să se mute la colțul străzii, trăise în apartamentul lui de pe Fifth Avenue. Avusese o soție frumoasă și doi copii pe care încă îi iubea. Părinții îl părăsiseră de mic și fusese nevoit să-și clădească afacerea pe propriile-i puteri. Era directorul celei mai mari fabrici de mezeluri din țară și, totodată, câștigase mult din ambalarea diferitelor produse de uz casnic. Era recunoscut pe plan internațional și i se ceruse să părăsească țara ca să se angajeze la o firmă care îi promisese profit dublu. În fiecare seară când venea de la muncă, acum 10 ani, aducea cadouri pentru copiii săi și soție. Era atât de fericit... Nopțile treceau pe lângă el ca simple ceasuri de odihnă care se terminau întotdeauna la 7.30, indiferent ce zi a săptămânii era. Fusese un om activ. Mergea la sală de câte ori îi permitea locul de muncă Se păstrase destul de în formă pentru vârsta lui.
Într-o zi, cu 10 ani în urmă, se hotărâse să-și ducă soția și copiii la cel mai bun restaurant din zonă, întrucât era Thanksgiving Day. Voia să le mulțumească pentru că îi oferiseră șansa de a fi soțul unei femei minunate care i-a dăruit doi copii de care era mândru până peste poate. Voia să le mulțumească pentru că în fiecare an, de ziua lui, se trezise împlini spunându-și, nu că a mai îmbătrânit cu un an, ci că a mai petrecut un an de bucurie cu familia pe care el nu a avut-o. Așadar, s-au urcat toți în mașină și au purces la drum. Cerul era plin de nori negri care amenințau cu o ploaie deasă orașul.
Șoseaua era destul de liberă. Bărbatul conducea detașat, fiind mai mult atent la melodiile care se difuzau la radio și la hârjoneala copiilor decât la drum. Era atât de liber încât puteai merge cu 200 km/h fără a te teme că a-i putea avea vreun accident. După jumătate de oră de mers, în mașină s-a lăsat liniștea, iar afară a început să plouă sacadat. Copiii adormiseră, soția era adâncită în gândurile ei, iar el conducea bucurându-se de melodia preferată care se difuza la radio.
Deodată, mașina a derapat și s-a izbit de un stâlp de pe marginea drumului. Călătorii nici nu au mai apucat să țipe, să facă vreo mișcare, căci izbitura a fost atât de puternică încât toți ar fi murit pe loc. Într-o baltă de sânge și lacrimi se odihnea capul inert al șoferului. Pleoapele s-au deschis cu greu și un suspin s-a auzit greu. În față i s-a deschis o imagine groaznică. Soția căzută spre bancheta din spate, iar copiii, peste mama lor. Un urlet a pornit din pieptul bărbatului. Se auzeau sirenele. Au fost duși la spital. Acolo s-a constatat decesul a trei dintre pasageri, iar șoferul a fost îngrijit.
Când a ieșit din spital, nu mai știa nici drumul spre casă, nici ce caută singur pe lume. S-a așezat pe trotuar și a plâns...

Al zecelea om frumos

Era noapte. Ingerii se jucau cu stelele, pasandu-le de la unii la altii, cu o indiferenta greu de atribuit unui inger. Se simteau bine si pamantul era sub ei ca un vulcan gata oricand sa erupa. Singurul lucru care ii impiedica eruptia era Dumnezeu. Lumea o luase razna si El stia asta. Nu-L deranja joaca ingerilor pentru ca multi dintre ei erau copii. Foarte putini, batrani care se asezasera pe norul care le servea tuturor drept pat si citeau. Dumnezeu privea. Privea la creatia Sa si nu ii mai vedea rostul. Prea putini oameni mai stateau in genunchi si se rugau cu piosenie. Majoritatea lor era prin baruri, cluburi, nepasandu-le ca a doua zi ar putea sa nu mai fie locuitorii pamantului. Dumnezeu se intreba ce gresise. Oare fusese prea drastic cu Adam si Eva? Nu, nu se putea altfel fiindca ei avusesera doar o interdictie, dar, in rest, totul li s-a cuvenit. Si-a aruncat privirile si catre front. O nemiscare blajina invaluia totul. Doar un soldat se zbatea in somn, cautandu-si cu mainile tremurande mitraliera pe care nu avea cum s-o gaseasca. Dumnezeu si-a pastrat privirile asupra soldatului si a inceput sa ii citeasca sufletul cu lesniciune. Soldatul visa. Visa ca nu mai era cine stia el. Nu mai era om. Noua lui forma nici nu amintea de un om, ci, mai degraba, de o litera tremurata, de o iguana colorata in verdele armatei. ‘Care este legatura dintre o iguana si o litera?’ Dumnezeu Se intreba asta. Mai apoi a inchis pentru o clipa fereastra care dadea spre visul soldatului. I Se parea mult prea istovitor chiar si pentru atotputernicia Lui sa vada visele oamenilor. Un inger mic ce parasise grupul care se juca s-a apropiat de Divinitate. Apropiindu-se de Ea, a inceput sa ii simta puterea de a vedea visele oamenilor si, la randul lui, a urmarit visul soldatului. Acum, soparla sau litera se transformase intr-o pasare sau o cifra. L-a intrebat pe Dumnezeu cum interpreteaza visul soldatului. Divinitatea i-a raspuns ca acel om isi doreste sa fie altceva decat este cu adevarat. Ingerul si-a indreptat din nou privirea spre vis. A tacut o vreme dupa care, vrand sa se asigure ca vedea si interpreta bine visul, L-a intrebat pe Dumnezeu ce semnifica, in linii mari, pasarea si cifra. Divinitatea l-a privit oarecum incurcata nestiind ce sa raspunda deoarece ea vedea o soparla si o litera, amandoua in acelasi trup. Raspunsul a intarziat sa vina. Atunci, ingerul a incercat sa atinga pasarea, sa zboare odata cu ea. Cu mainile intinse, ingerul a spart imaginea visului in mii de cioburi si l-a ajutat pe soldat sa nu mai aiba parte de acele spasme cauzate de neintelegerea visului si, poate, de teama. Mana dreapta a ingerului a capatat o rana cauzata de unul dintre cioburile de vis. Sangele, insa, nu curgea, ci ramanea in trupul ingerului. Dumnezeu, milostiv ca intotdeauna, a rupt o bucata de nor si a invelit mana ranita in ea. Apoi, a adunat cioburile de vis si le-a pus in buzunarul Sau de la piept. Ingerul plangea de durere. Niciodata nu se taiase. Cu toate aceste, mereu voise sa stie ce simt oamenii cand plang. Dar nu simtea ce simtim noi, caci era inger. Durerea lui era infima comparativ cu ce simt oamenii. Ingerul a promis ca nu se va mai atinge de niciun vis, dar intotdeauna s-a atins, cu stiinta sau fara, de imaginile statice sau dinamice ale viselor. Daca nu as fi fost eu acel soldat al carui vis a fost spart, lacrimile mele nu ar mai uda acum foaia pe care scriu.

Al nouălea om frumos

Mi-e dor de mirosul sarat al marii intr-o seara de vara, cand arsita s-a domolit. Mi-e dor de nisipul care imi intra mereu in papuci si mi se lipeste de talpi. Mi-e dor de spuma alba a valului care se sparge de dig. Mi-e dor de cerul atat de limpede la rasarit, cand ziua face schimb de locuri cu noaptea. Mi-e dor de algele verzi care mi se lipesc de pulpe cand inot. Mi-e dor sa fie iar vara. A inceput de aseara sa miroasa greu a toamna. Aerul s-a racit si geme de insuficienţă. Nici timpul nu mai trece la fel de repede. Parca nisipul din clepsidra care-mi troneaza pe birou intampina mai stiu eu ce greutate cand curge. Mirosul toamnei imi invadeaza casa, mintea si sufletul, iar eu nu am ce face, trebuie sa astept trei luni in aceasta dulce amagire. Sa astept ca norii sa plesneasca deasupra lumii si cerul sa cearna faina aia atat de rece peste acoperisuri. Sa ma invart ca un leu in cusca in fiecare dimineata prin curte si sa numar frunzele din visinul impresionant de inalt ca sa vad cate au mai cazut pe cimentul rece. Sa ma plimb pe strazi pustii cu gandul la vara, la ce am trait, la mare, la valuri. Sentimentul care predomina in acest anotimp de trecere, cum il consider eu, este nostalgia. Poate ca ar fi bine ca marea sa nu mai fie un scop pentru mine. Poate ca ar fi bine sa nu ma mai amagesc. Sa nu mai cred ca pe plaja se intampla minuni, se implinesc vise, se desarta sperante si se ingroapa in nisip. Dar nu pot si nu vreau sa cred asta. Impresia generala pe care o am despre mare este ca si ea, la randul ei, viseaza. Viseaza sa fim langa ea. Ne viseaza fericiti. Fericiti impreuna cu ea. Dar, sa revenim la toamna. Ma uit in jurul meu. In curte e racoare. Am iesit doar in pantaloni scurti si un maieu, sperand ca verii i se va face mila de mine si va reveni macar sa imi dea un sarut pe obrazul inghetat si sa ma asigure de revenirea sa. Am sperat degeaba. Am riscat degeaba. Stiu ca vara nu ma vede. E ascunsa undeva intre valuri si isi doarme somnul lin. Strig. Invoc. Rad la cer si parca vara ma aude o clipa, caci niste raze subtiri strapung norii atingandu-mi fata. Am simtit sarutul verii. Nimeni nu poate spune ca nu e asa. E visul meu si am dreptul sa-l traiesc asa cum vreau. Pot sa zbor, sa ma nasc, sa mor cu zambetul pe buze. Pot sa fiu cine sunt. Pot sa zgarii zidurile din jurul meu, sa le daram. Si daca as muri, ce? I-ar pasa cuiva in afara de rudele mele? Nu. Nu i-ar pasa nimanui, pentru ca eu sunt doar o scama intr-un pulover viu. Sunt chitara aruncata pe malul marii o vara-ntreaga si apoi trimisa in uitare. Lemnul cutiei mele de rezonanta este elastic. Este piele rupta. Si muzica traieste in mine…

Al optulea om frumos

Tocmai terminase de scris ultimul capitol din cartea sa. Se pregătea să pună capacul pixului albastru pe care îl folosise, când i se păru că ar mai trebui adăugat ceva la ultimul rând. Nu știa sigur ce cuvânt lipsea, căci își pusese pe hârtie toate sentimentele de care fusese capabil. Poate mai era nevoie de un adjectiv sau de un substantiv. Poate ”bucurie” sau ”albastră”. Sau poate o simplă, dar atât de necesară, virgulă lipsea. Și-a mai aruncat o privire peste ultima pagină. Rândurile erau dezordonate. Niciodată nu putuse să scrie drept. Avea ca obicei să își închipuie că îi fusese dat talentul de a scrie și o foaie care nu avea sfârșit. Și i se spusese să scrie. Și el a început cu un cuvânt scris timid în colțul din dreapta, sus. Acolo își scrie mereu numele când începea o nouă lucrare. Chiar dedesubt notase, ceva mai mare, titlul primei sale lucrări. Nu și-l mai amintea cu exactitate. Știa că era ceva cu ”fericire”, dar nu era sigur. În fine… Când ridicase vârful pixului de pe foaie, simțise furnicături de-a lungul brațului stâng. Îi amorțise. Cred și eu, doar de 6 ore se chinuia să încheie acel ultim capitol. Era vorba despre un băiețel care locuia undeva la periferia New York-ului. De 10 ani nu mai avea pe nimeni. La paisprezece ani deja învățase să se descurce singur, chiar dacă asta presupunea să fure din micile magazine sau să mintă. Timpul trecuse de când avea patru ani. Nu mai simțea dorul de părinți. Luase viața în piept și se simțea stăpân pe soarta lui. Dar, în iarna lui 1988, băiatul a murit de frig. Scriitorului îi părea rău că cel pe care îl descrisese ca fiind atât de frumos și deștept la începutul capitolului, când împlinește 18 ani, sfârșește din cauza frigului. Îi venea să rescrie ultima pagină, cea care anunța finalul tragic al unui băiat blond, cu ochi albaștri și buze roșii ca cireșele în mijlocul verii, dar nu era în stare. Era viața copilului care sălășluise în el. Copilul murise, el era acum un scriitor care conștientiza tot ce i se întâmplase în trecut și voia ca lumea să îi cunoască trecutul fără a ști că este al lui. De aceea, cartea nu era numită ”Autobiografia lui D. G.”, ci ”Poveste la marginea New York-ului”.

Al șaptelea om frumos

Geam murdar. Lumină difuză. Cameră întunecată în care sunt doar un birou, un scaun și câteva cărți. Să nu uit de stilou și de călimara cu cerneală. Simt cum viața mi se scurge către gura sa de vărsare ca cerneala care se împrăștie pe foaie, lăsând urme ale trecerii ei pe acolo… Aș minți dacă aș spune că am mai trăit asta. De fapt, chiar e altfel decât tot ce am simțit până acum. Nu, mint! Mi s-a mai întâmplat asta când am citit ”Portretul lui Dorian Grey”. Scena aia când el se află în fața propriului portret și îl sfâșie. Atunci mi s-au tăiat picioarele, chit că stăteam în pat.  Dar acum nici măcar nu citesc. Poate că lumina care se zbate să ajungă peste hârtiile de pe birou e de vină pentru starea mea, poate că nu. Un lucru e cert, însă: că nimeni și nimic nu mă poate scoate din starea asta. Sau poate… Ușa întredeschisă nu s-a mișcat de două zile. Poate că m-am dematerializat, fiindcă simt că nu mă doare nimic, deși nu m-am ridicat de pe scaun de atâta vreme. Totul s-a îmbâcsit în jurul biroului meu. Dar stai! Nici măcar nu mai știu ce făceam. Pe lângă mine sunt numai cuvinte, foi și cerneală. Dacă aș fi în stare să le combin probabil că aș ieși din lumea asta, pentru că mi-aș fi terminat misiunea. Miroase a hârtie umedă. Afară plouă? Nu. Nu sunt curioasă. Mai bine aici. Am și ”ploaie”, și ”soare”, și tot ce vreau. Care-i totuși legătura dintre lumea mea și portretul lui Dorian Grey? Simplu. Portretul lui a fost desenat de Basil, al meu, de litere.  Și fiecare literă e o trăsătură. De exemplu, ”O”. Irisurile mele seamănă cu vocala asta. ”A”. Nasul și buzele. De la sprâncene până la barbă, am un ”T”.  Mă aplec și scriu câte-n lună și-n stele. Și acolo sunt litere. Chiar cuvinte, dacă știi unde să te uiți.  Geamul murdar? Un vis urât. Dacă plouă, o să se curețe. Soarele o să-mi lumineze mâinile obosite de la atâta scris. Ușa o să se deschidă larg și vântul o să mă ridice cu tot cu foi. Și așa nu o să mor niciodată…

Al șaselea om frumos

”A fost seară și apoi dimineață. Ziua întâi.” Timpul se scurge sinuos pe pereții unei capele din provincie. Înăuntru e răcoare. Exact ce trebuie într-o zi ca asta, când căldura scaldă lumea ca pe un nou-născut în cristelnița Universului. Capela e acolo de când mă știu. Vântul și ploile au scorojit varul de pe pereți și timpul a acționat asupra ușii de lemn care la început a fost roșie. Dacă deschizi ușa, o răcoare plăcută te va învălui. Sfinții pictați pe pereți păzesc această capelă de hoții care ar putea să fure cel mai de preț lucru din lume. Nu te aștepți să găsești așa ceva într-o construcție micuță de la marginea unui oraș. Cel mai de preț lucru din lume ar trebui să fie păzit de cele mai bune gărzi, nu? Și să stea într-un loc fastuos, cam ca Palatul Buckingam. Așa am crezut și eu la început. Sub atenta observație, cât poate fi de atentă, a unui bătrân de 85 de ani se află, totuși, cel mai valoros lucru din lume. Bătrânul este un preot care stă acolo de ani buni. Soția lui îi aduce zilnic mâncare, întrucât el nu se mai poate mișca. Stă toată ziua acolo. Se roagă împreună pentru sănătate, căci, deși nu trăiesc amândoi, se iubesc. Cum a luat bătrânul hotărârea să se mute în capelă, nimeni n-o va ști niciodată. Un vis într-o noapte de vară? Credință mult prea puternică pentru viața urbană? Nu se știe. Cert e că bătrânul a devenit paznicul celui mai de preț lucru de pe lume. Uneori se ridică greoi din strană și sărută cu evlavie icoanele prăfuite. Când și când, oameni necunoscuți care au auzit de povestea lui vin să-l viziteze și să-i aducă un mic dar. Atunci, pe fața bătrânului apare o rază de lumină. Nu l-au uitat chiar toți. De ce spun chiar toți? Fiindcă preotul are un fiu care s-a depărtat de el. Încă de mic, a fost rebel. Cel puțin așa îi plăcea lui să zică. Rebeliunea asta a lui a fost prost înțeleasă, pentru că era de fapt asemenea căderii lui Lucifer. A vrut să devină ca tatăl lui, l-a urât pentru cât de bine își făcea meseria și a plecat de acasă pentru că nu a mai crezut că fericirea există .
Era o seară care nu prevestea nimic rău. Soarele se stingea între dealurile din depărtări. Se auzeau păsări cântându-și ultimul tril înainte de a se contopi cu noaptea, iar cerul își aprindea, rând pe rând, făcliile. Băiatul preotului privea bolta pistruiată și se gândea la câte lumi or mai exista pe lângă a noastră. Chipul său tânăr se reflecta în geam și părea că băiatul are fața scăldată de puncte luminoase. Se făcea tot mai întuneric, iar pe cer apăreau tot mai multe stele. La un moment dat, au acoperit întreaga boltă. Nimeni nu și-ar fi dat seama dacă una dintre cele din seara precedentă s-ar fi stins între timp. Nimeni în afară de el.
Privise cerul nopți de-a rândul, se hrănise cu bucuria provocată de existența atâtor stele și începuse, în secret, să iubească una. Lui îi părea cea mai luminoasă. Din tot ce citise în cei 17 ani ai lui de viață, știa că Luceafărul, steaua care începea să țeasă perdeaua cerului, este și cea mai luminoasă. Dar pentru el nu era valabil. A sa stătea, noapte de noapte, în fața geamului parcă așteptându-l. Atât timp cât o privea, era cel mai fericit de pe Pământ. Și-o închipuia alunecând pe o rază de lumină pe cea mai frumoasă dintre fete: ochi verzi, sprâncene arcuite, gene lungi. Era sigur că va veni într-o zi fata născută din steaua lui. Apoi, într-o seară, steaua nu a mai apărut. A așteptat-o până târziu. Îi era dor de ea. Era sigur că va apărea când se așteaptă mai puțin. Dar ”minunea lui” nu a mai apărut. La fel a așteptat-o o seară, două, trei… s-a împăcat cu gândul că a pierdut-o.
Două zile nu a mai fost el. Mânca doar când era pe punctul de a leșina, nu mai dormea deloc, iar în timpul zilei stătea în pat cu ochii ficși asupra icoanelor. Și se ruga. Se ruga ca, măcar o dată, steaua lui să reapară. Știa că nu e posibil. Asta îl durea cel mai tare. Când părea că și-a revenit și se comporta și el ca toți ceilalți adolescenți, a întâlnit-o pe ea. Exact așa cum și-a-nchipuit perfecțiunea. Ochi verzi, sprâncene arcuite, gene lungi. O vreme au plutit amândoi deasupra lumii. El era al ei, ea era a lui. Două suflete care s-au căutat atâta timp. Și acum se găsiseră. Totul era perfect.
Dar, privind cerul, el a și-a amintit de stea. Ce chin, ce vai să și-o scoată din minte. Totuși, fata era exact cum și-a închipuit el că va arăta astrul ceresc atunci când va coborî către sine. Dar fata nu era visul lui, ci astrul ceresc.
Și-a luat bicicleta și, fără niciun regret, a plecat. Pedala, lăsând noaptea în urma lui. S-a pierdut în răsăritul care i se deschidea primitor în față. Razele soarelui l-au îmbrățișat și a rămas al lor pe veci.
Nimeni nu știe de ce preotul a părăsit orașul. Dar, dacă stai să-l asculți, îți dai seama că plecarea fiului a fost momentul deciziei. Sfâșietor, nu? Și bătrânul încă păzește cel mai prețios lucru din lume. Dragostea sinceră.

Al cincilea om frumos

Afară e soare și primăvara își face simțită prezența tot mai mult. Vântul abia dacă adie și păsările se ceartă ”Eu sunt cea mai frumoasă!” ”Ba eu!” și tot așa. Natura s-a sculat azi pusă pe fapte mari și toți oamenii par a fi încântați de inițiativa ei. Nu doar că par, ci chiar sunt. Un grup de puștani se plimbă pe străzi cântând refrene mai vechi sau mai noi, auzite la părinți sau la radio. Doar ea stă singură în apartamentul său care miroase a portocale proaspăt decojite. De mică nu îi plăcuse să fie în compania altor oameni, deși avusese o perioadă când ar fi dat orice să aibă prieteni cu care să se joace. La 3-4 ani orice copil își dorește amici care să stea în jurul lui. Avusese câteva tentative de a se împrieteni cu niște fete mai mari pentru că, pentru vârsta sa, era destul de matură. Nu avusese sorți de izbândă. Acele fete doar profitaseră de ea și de jucăriile sale. A fost urât că imediat ce terminau să se joace cu păpușelele ei, încetau s-o mai bage în seamă. Ea se ducea în curtea casei bunicilor, adesea își lua o carte pe care nu o lăsa din mână până când buna o chema la masă. Era tristă în suflet, dar se străduia să afișeze o atitudine cât mai relaxată. Așadar, cărțile rămâneau mereu portițe de scăpare.  Acum, stă închisă între patru pereți tocmai de teama să trăiască din nou aceleași experiențe. Având aproape 18 ani și dându-și seama de lucrurile din jur, conștientizează că nu e în regulă că stă numai în casă și citește, scrie, nu mănâncă regulat și uită să se și culce de multe ori. S-a obișnuit să trăiască din amintiri și îi e teamă să construiască unele noi. Timpul oricum le va șterge din mintea sa. Ce rost mai are?

Al patrulea om frumos

Eram o particulă într-un nor. Mă uitam cu jind la câte bucurii există pe Pământ și îmi părea rău că eu nu o să fiu niciodată acolo să am parte de ele. Îl auzeam pe Dumnezeu spunându-le îngerilor strânși în jurul Său despre viața veșnică și despre cât de fericiți sunt că nu trăiesc pe Pământ, unde fericirea este trecătoare, iar grija zilei de mâine covârșește capetele adulților. L-am mai auzit amintind și că cei care se află cel mai aproape de starea de înger sunt copiii. I-a rugat să se uite într-o grădiniță. Cum și-au mutat atenția asupra acelei clădiri, urechile îngerilor au fost asaltate de râsete și țipete de bucurie. Veselia i-a cuprins.
Apoi, Dumnezeu le-a arătat casa unei văduve. Acolo, la o masă de stejar, își plângea soțul, de la înmormântarea căruia tocmai venise, o bătrână îmbrăcată din cap până în picioare în negru. Lacrimile sale se prelingeau pe obrajii smochiniți de atâta vreme ce trecuse peste ei. Era întuneric în cameră sau, ca să fim mai exacți, aproape întuneric. O lumânare care mai avea puțin până să se stingă își împrăștia ultimele sclipiri pe fața bunicii. Tristețea a pus stăpânire pe îngeri. Ei nu mai văzuseră așa ceva, fiind prea ocupați cu joaca, dar eu mă plimbam mereu pe bolta cerească și privisem multe alte întâmplări neplăcute. Știam mai bine ce presupune viața pe Pământ. Cu toate astea, nu voiam cu niciun chip să renunț la dorința mea de a fi om.
După ce a terminat lecția cu îngerii, Demiurgul se plimba pe nori așa cum, odinioară, mersese pe apă. Se gândea de ce, tocmai în vremurile acelea, lumea alegea tot mai mult răul în locul Dumnezeului care o crease. Am cutezat să-L întrerup din meditație cu rugămintea mea:
- Doamne, toți știm că ai milă de toată făptura ta și că îi vrei numai binele. Ce e folositor presupune la unii tristețe, dar la alții fericire. Știu că Tu ai creat totul din dragoste și că îți pasă până și de cel mai mic gândac. Te-am auzit azi predându-le îngerilor tăi despre oameni. Am văzut mult mai multe din lumea lor decât le-ai arătat învățăceilor Tăi și spun cu tărie că îmi doresc să fiu om.
- Tu ai fost creat ca o particulă a Raiului, ai fost privilegiat. Poți, oricând vrei, să arunci și ploaie, și ninsoare asupra Pământului. Nu cred că înțelegi că tu ești exact ca omul în ceasul dintâi. Vrei într-adevăr să fii păcătos și să suferi? Eu aș zice să te mai gândești.
- Meditez de ani buni la această hotărâre a mea și sunt ferm convins că asta îmi doresc.
Cu ochii blânzi și triști, Dumnezeu m-a privit, m-a mângâiat și mi-a grăit.
- Dacă asta crezi că e mai bine pentru tine, vei fi om.
M-a luat din locul meu, unde era așa cald și bine, pentru prima oară. Pentru prima oară am simțit frigul și singurătatea. Pentru un moment, nu am mai vrut decât să fiu pus înapoi în norul care îmi servise de la început drept casă. Conștientizarea despărțirii a fost cu atât mai dureroasă, cu cât știam că nu mă mai pot întoarce niciodată. M-a pus în fața a două oglinzi: într-una apărea imagine unui tânăr de o frumusețe nemaivăzută cu ochi albaștri și părul negru, iar în cealaltă un bătrân gârbovit și încruntat, cu părul zbârlit și învăluit într-o manta neagră . M-a pus să aleg. Sigur că acel chip angelic din prima oglindă. Și asta a fost!
Brusc, am simțit cum devin rotund. Eram o minge elastică. Văzusem membrele oamenilor și mă temusem că eu n-o să am. Se mai întâmplă să fie și oameni fără mâini sau picioare. Dar imediat au început să crească și ele. La sfârșitul transformării, îmi priveam mâinile cu nesaț. Erau două gogoașe de carne, albe ca laptele, cu niște degete deocamdată scurte și groase care se mișcau în sus și în jos așa cum le ghidam eu. Labele picioarelor aveau aceleași prelungiri ca mâinile. Păreau niște pernuțe umflate. Știam că, peste câțiva ani, se vor aplatiza. Cum putusem eu să vorbesc, acum nu mai scoteam decât niște sunete care nu aveau sens. Aveam o piele foarte fină. Eram bebeluș. Și fiindcă Dumnezeu nu avea în plan să mă facă om, nu îmi alesese o mamă. Deci, m-a lăsat pe treptele unei case unde locuiau oameni credincioși.
Nu are rost să mai spun că eu plângeam atât de tare încât viitorul meu tată a apărut numaidecât la ușă să vadă ce e cu larma asta. Când a plecat capul, m-a observat. M-a luat cu el, m-a spălat, mi-a făcut tot ce trebuia să i se facă unui copil. În fine…
Am împlinit un an, doi, trei, zece și, încet-încet, am uitat că făcusem parte dintr-un nor. Am început să urăsc vremea urâtă deși, înainte, chiar eu aduceam stropii de ploaie peste lume.
Cel mai tare m-a durut inima la șaptesprezece ani când, ca orice tânăr, m-am îndrăgostit nebunește de o fată. Era mai mare decât mine, în anul I la facultate. Voiam să-i mărturisesc dragostea mea și m-am dus la o petrecere la care ea fusese invitată. Știam că n-o să pot, c-o să mă fac de râs, dar speram la puțină milă divină. Normal că n-am fost în stare să-i spun nimic. Normal că m-am făcut de râs de nu mai aveam curajul să ies din casă. Am jurat să mă răzbun. Din păcate, am și făcut-o.
În al optsprezecelea an al vieții mele, am plecat singur la mare. Noaptea nu făcuse încă schimb de locuri cu ziua și, în lumina farurilor, vedeam șoseaua liberă întinzându-mi-se în față. Am ajuns pe plajă. Era răsăritul. Soarele se ridica din mare parcă fiindu-i teamă să nu deranjeze. Digul se scălda în valurile argintii ale dimineții, iar nemișcarea stăpânea totul. M-am așezat pe țărm. Nisipul era rece. Nu-mi plăcea, dar nu puteam să-mi desprind ochii de abisul apei nici cât să-mi schimb locul. Ce frumos era! Simțeam că Dumnezeu se coborâse lângă mine în acea clipă și voia să afle cum mă descurc în postura de om. Eram mai fericit ca niciodată.
În față mi-au apărut cele două imagini dintre care fusesem pus să aleg înainte să fiu om. Bătrânul, uriaș ca nimic ce văzusem, strângea băiatul pe care îl alesesem cu ură mai-mai să-l omoare. Mi-am dat seama că era sufletul meu plin acum de răutate și m-am speriat…

Al treilea om frumos

Viața e o sală de cinema. Viața e o sală de cinema unde rulează un film captivant. Viața e o sală de cinema unde rulează la nesfârșit un film captivant despre tine. Tu ești personajul principal. Ecranul este inundat de o lumină care rănește ochii. Lumina ta, a sufletului tău care iubește sincer un alt suflet care, la rândul său, te iubește fără dubii. Ochii tăi. Deasupra e un tavan alb care, cum vei afla mai târziu, este al unui spital. Nu înțelegi ce e cu tine. Poate placenta s-a schimbat. Poate are o energie proprie. Brr… E frig. Mult mai frig decât acolo de unde vii. În jurul tău e forfotă mare. Un du-te – vino continuu. Oamenii țipă pe lângă pătuțul tău. Auzi sunete nedeslușite. Ai două gogoașe acolo unde alții au pumnii. Totul se întunecă. Adormi.
Când te trezești, peste pătuțul tău se revarsă o lumină moale. Razele de soare îți mângâie ochii de un albastru rar întâlnit. Nu se mai aude nicio șoaptă, nu mai e forfotă pe lângă tine, unde ai nimerit? Stai pe spate și nici nu îți dai seama că așa vei privi și cerul, așa vei visa, așa vei muri. Dar ce e cerul, ce e visul, ce e moartea? E prea devreme să-ți spun. Mai ai puțină răbdare și vei afla totul. Adormi din nou.
Te trezești în brațele unei femei pe care n-ai mai văzut-o. Te privește cu ochi blajini și râde moale. Zâmbești și tu pentru prima dată de când te-ai născut. Simți căldura cu care te învăluie. Ești protejat. Și adormi.
Dimineață la vreo 4 ani de când te-ai născut. Te trezești. E ziua ta. Te întinzi cât de mult poți. Abia aștepți să crești, să fii om în adevăratul sens al cuvântului. Cobori scările. La parter, te așteaptă toată familia. Îi privești pe sub balustradă și vezi cadourile. Alergi la ei, primești urări, îmbrățișări și sărutări, după care te năpustești asupra cadourilor. Primul, în hârtie roșie. Îl desfaci. Ești prea mic pentru a ști ce e emoția, deși simți un gol în stomac. În fața ta, o mașină de jucărie se eliberează din hârtie. O să-ți fie aproape mereu alături până la 9 ani. Te mai așteaptă o cutie verde cu bomboane de ciocolată. Îi rupi țipla, o desfaci și iei, la întâmplare, una învelită în marțipan. O așezi pe limbă pe toată și brusc îi simți aroma. Nu ai mai simțit un asemenea gust. Și nici nu te vei mai bucura atât de mult la următoarea, pentru că știi la ce să te aștepți. Ziua decurge normal. Rudele râd în bucătărie, iar tu stai pe scări jucându-te cu mașinuța și mâncând bomboane. Pipăi cu degetele cartonul în care au stat dulciurile. Nu mai e nimic acolo. Te ia durerea de burtă pe neașteptate și mergi la mama care se sperie văzând că ai terminat bomboanele. Te duce sus, în camera ta, și acolo adormi.
Te trezești într-o dimineață întrebându-te cum va fi la școală. Mama te trimite să te speli, îți pregătește un bol cu cereale și, după ce mănânci, te ajută să îmbraci uniforma. E incomodă. Te deranjează sacoul, dar n-ai ce face. Urci în mașină. La școală cobori, îți cunoști colegii. Sunt copii de treabă. Aparențele înșală. Seara ești frânt. Adormi cu capul pe umărul tatei.
17 ani. Te trezești lângă iubita ta. Ce noapte! Ați râs, v-ați promis unul altuia că nu o să vă părăsiți niciodată și ea a adormit la pieptul tău. Ai mai stat o vreme și ai privit-o. Pleoape străvezii, păr negru și lung, întins cu placa, nas micuț care se potrivește atât de bine feței, buze roșii date cu ”lipstick”, după cum spune ea. Brațe albe ca de marmură încolăcite în jurul mijlocului tău. Și mâinile. Mâinile ei cu degete lungi ca de pianistă, cu unghii de un roșu aprins care contrastează cu albul lor de marmură. Un inel fin de argint de pe degetul ei îți aduce în minte ideea verighetei pe care i-o vei da peste câțiva ani. Îți închipui că veți trăi fericiți până la final și zâmbești. În jur, miroase a sărat. Nisipul vă mângâie pe amândoi, doi nebuni porniți în căutarea iubirii perfect care, din păcate, nu le este destinată. Încă îți răsună în urechi ultimele acorduri de la ”18 ani”. ” Sunt nebun, iubesc și nu am bani” Asta se aplică și la 17. Vântul vă îmbrățișează pe amândoi. ”Dormiți, copii! Mâine e o zi lungă.” Închizi ochii, dar nu vrei să pierzi nicio clipă din perfecțiunea acestei nopți. Din păcate, somnul te fură.
La 22 de ani, ai fi cerut-o de soție. Ar fi fost o zi de primăvară cu un cer la fel de senin precum sufletul tău. O bancă ascunsă din parc și copacii din jur ar fi fost singurii voștri martori. Nu ați fi avut nevoie de muzica pe care amândoi o iubiți, căci inimile ar fi cântat la unison cea mai frumoasă baladă. Și nimeni n-ar fi auzit-o, doar voi.  Cu sufletul tău curat, cu ochii albaștri, cu părul blond, semănai încă de atunci, de la 17 ani, cu un înger. Ea te iubea. Tu o iubeai. N-a fost să fie. Dar fii fericit, îngere! Veți fi împreună mereu și nimeni nu o să vă stea în cale, pentru că acum sunteți veșnici.

Al doilea om frumos

Trecuseră aproximativ 10 ani de la moartea soțului ei. Într-o zi la fel de ploioasă ca asta îl găsiseră în baie cu capul spart de gresia rece. Sângele era atât de cald încât nu se pute să fi murit de mult. A încercat să sune la salvare, dar linia era ocupată. Poate sunt cazuri mai serioase decât să cazi în baie și să îți spargi capul. Ciudat, dar nu simțea nicio lacrimă care să i se prelingă pe obrazul dat cu pudră. Nu simțea nici că sufletul ei s-ar fi rupt când l-a văzut. O nemișcare sumbră domnea în aer și parcă o mână îi proteja sufletul de toate sentimentele pe care ar fi putut să le aibă. Îi făcea scârbă sângele șiroind pe podea. Poate că ar fi fost bine să încerce să-l curețe cu ceva până când se va fi întărit, dar picioarele ei erau imobile.
A mai încercat de vreo două ori să sune, dar degetele îi tremurau așa de tare încât nu putea nici să nimerească tastele. Începuse nici să nu mai vadă bine. Ochii i se umeziseră. De ce nu se întâmplase asta de la bun început. Totuși , se bucura că poate să arate că îi pare rău. În sufletul ei se împleteau atâtea sentimente. Nu înțelegea foarte bine ce se era cu ea. Încet, încet s-a desprins de imaginea cadavrului care stătea cu ochii căscați și s-a prelins până la canapea. Acolo a leșinat.
Nu își amintește nimic din ceea ce s-a întâmplat între acel moment când și-a găsit soțul în baie și înmormântare. Abia apoi viața și-a reluat cât de cât cursul normal. Dar ceva lipsea din sufletul ei. Era un loc liber pe care nu l-a putut umple niciodată. Serile au devenit așa cum erau mai înainte de a se fi căsătorit, lipsite de orice bucurie. Singurele care îi erau alături erau cărțile pe care pur și simplu le devora. În cărți își găsea alinarea, lectura ajunsese să fie singurul lucru pentru care mai trăia.
Și totuși, lipsa dorinței de viață era ciudată la vârsta ei. Avea 25 de ani. Vecinii nu o mai vedeau decât rareori ieșind din casă și nici atunci pentru multă vreme. ”Se poate chiar” spuneau ei ”ca moartea soțului să o facă și pe ea să se sinucidă. Prea era fericită cu el și toată viața ei se învârtea în jurul familiei lor.” Gândul de a avea un copil nu îi displăcea, dar credea că timpul va așeza totul la locul lui și va veni o vreme când își va dori cu tot dinadinsul un fiu. Și asta pe la 30 de ani, când se va simți în stare să-l îngriească. Destinul nu i-a dat voie să aibă ce își dorise. Dar era împăcată cu acest gând.
Acum, stătea pe canapeaua din living și se uita la o poză cu soțul ei. Părea atât de fericit acolo. Spera să își fi găsit liniștea de veci…

Primul om frumos

Știe că nu mai are timp să-și bea cafeaua cu lapte pe care și-a pregătit-o. Miroase atât de bine, dar ceasul nu mai are răbdare. Și, cu atât mai puțin, telefonul care sună deja de 3 minute. Clienții îl așteaptă. Dacă nu ar fi un avocat atât de bun, probabil că ar avea mai mult timp pentru micile plăceri pe care ți le rezervă viața. Ca de exemplu, o plimbare în parc, luni seara, după o ploaie strașnică, atunci când cimentul miroase a jilav. Dar cine are timp de asta? Oricine, în afară de el.
Nu e timp. Poate că o să își ia un cappucino de la tonomatul de la intrare clădirii unde se află biroul său. Iar cappucino? Asta a luat și ieri. O să încerce altceva. Ce? Bună întrebare. S-a făcut deja 8.25. Aleargă la mașină, își aruncă servieta cafenie pe bancheta din spate și demarează în trombă. Nu se poate. E roșu. Parcă nu se mai termină. Durează o eternitate. În sfârșit, verde. Ajunge la birou. Parchează. E 8. 27. Doar 2 minute. Timpul îi joacă iar feste. În ultima vreme a fost așa de agitat și i s-a părut că o zi are mai puțin de 24 de ore.
Urcă în birou, dar scările par a se învârti cu el. E o cursă amețitoare care îl va duce acolo unde e obișnuit. De două nopți nu mai doarme, se întreabă ce nu-i în regulă cu viața lui, de ce nu mai are timp de nimic, de ce… Se lasă în voia scărilor și ajunge în biroul lui prăfuit, care n-a mai văzut de vineri lumina soarelui. Femeia de serviciu nu și-a făcut treaba week-end-ul ăsta. Pulberea fină s-a așezat și peste sufletul lui. În jur, lumea țipă, trântește uși, iar el are nevoie de un singur lucru: liniște. Parcă nu a văzut niciodată camera asta. Totul îi e străin. Culorile care predomină sunt singurele care îl caracterizează. Biroul de lemn de stejar s-a mătuit odată cu trecerea timpului.
Găsește, sub un teanc de hârtii, o scrisoare mototolită mirosind a parfum de femeie. Suav, parcă îndemnând la meditație și totuși revitalizant și îndrăzneț. E parfumul iubitei lui. Abia acum începe să-și amintească ce s-a întâmplat.
Era vineri seară. Avusese un proces greu pe care îl pierduse și tot ce visa era să se ascundă în casa lui tăcută, singur, uitat de toți, și să doarmă până luni. Uitase tot ce plănuise pentru acea seară. Uitase că îi promisese iubitei sale să o ducă la cel mai frumos restaurant din oraș. Pe la 20.01 și-a amintit. Era prea mult. Și-a sunat prietena spunându-i că intervenise ceva și nu mai putea veni în seara aceea să o întâlnească. Se simțea protejat de colierul pe care i-l dăruise cu câteva seri în urmă și credea că nu va fi o problemă dacă amână. Nu-și mai amintea, desigur, că ținuse un adevărat monolog despre dragostea lor pe care ”nimeni și nimic nu o va distruge”. Îi spusese chiar să-și anuleze toate planurile pentru că are pregătită o surpriză pentru ea. Voia să o ceară în căsătorie. Așadar, motivând că este foarte obosit și că a avut o zi grea, nu a reușit să o convingă că ăsta era adevărul. Ea a țipat de parcă toată viața ei era năruită și închisese. Rămas pe canapea, mort de oboseală și nervos, a adormit și s-a trezit abia când a simțit parfumul ei care răzbătea de la perna pe care se sprijinise.
Nu mai voia să simtă mirosul acela. Nu mai avea nevoie nici de energia ei debordantă, nici de ceva care să-i amintească de ea. Voia o cafea, dar era prea târziu…

Sfârșitul bătrâneții înseamnă sfârșitul unei lumi

Peste drum de blocul meu, se construiește o casă. Nimic ciudat în asta. Muncitorii lucrează de la 7 dimineața până la 6 seara fără pic de pauză. Admir astfel de oameni mai mult decât orice pe fața pământului. Programul mi se pare unul bun, pentru că nici nu deranjează vecinii și își duc și ei treaba la bun sfârșit. Dar nu despre casa asta vreau să vă vorbesc, ci despre ce a fost înainte acolo.
Când m-am mutat aici, în locul șantierului, era o grădină îngrijită. Pentru că era primăvară, vișinul dinspre fereastra mea era înflorit și dădea străzii un aer de colț de Rai. Mi-am zis că, la cât de bine e îngrijită curtea, acolo trebuie să locuiască niște tineri extrem de harnici. Wrong! În zilele care au urmat, singurul om care a ieșit din casă a fost o bătrânică. De fiecare dată când ieșea din casă, uda florile, plivea roșiile, etc.
Într-o dimineață n-a mai ieșit. M-am perpelit până după-amiază sperând să văd o cât de mică mișcare în curte. Nimic. Peste câteva zile, am văzut multă lume îmbrăcată în negru așteptând la poartă, unii plângând, alții suspinând, și mi-am zis că nu se poate. Bătrâna aceea atât de vioaie, care se scula dimineața doar de dragul grădinii, să fi murit?
Un sicriu de lemn, câțiva bărbați ținând o cruce, o casă căreia i-a murit sufletul...
Casa a fost dărâmată. Parcă lumea bătrânei nici n-ar fi fost.
Și acum mă uit la locul unde a fost casa și zic: ”Doamne, bătrâna iubea casa asta, a lăsat-o probabil cu limbă de moarte copiilor și acum uite ce se face acolo.” Așa plecăm toți... ca un vis pierdut