Al optulea om frumos

Tocmai terminase de scris ultimul capitol din cartea sa. Se pregătea să pună capacul pixului albastru pe care îl folosise, când i se păru că ar mai trebui adăugat ceva la ultimul rând. Nu știa sigur ce cuvânt lipsea, căci își pusese pe hârtie toate sentimentele de care fusese capabil. Poate mai era nevoie de un adjectiv sau de un substantiv. Poate ”bucurie” sau ”albastră”. Sau poate o simplă, dar atât de necesară, virgulă lipsea. Și-a mai aruncat o privire peste ultima pagină. Rândurile erau dezordonate. Niciodată nu putuse să scrie drept. Avea ca obicei să își închipuie că îi fusese dat talentul de a scrie și o foaie care nu avea sfârșit. Și i se spusese să scrie. Și el a început cu un cuvânt scris timid în colțul din dreapta, sus. Acolo își scrie mereu numele când începea o nouă lucrare. Chiar dedesubt notase, ceva mai mare, titlul primei sale lucrări. Nu și-l mai amintea cu exactitate. Știa că era ceva cu ”fericire”, dar nu era sigur. În fine… Când ridicase vârful pixului de pe foaie, simțise furnicături de-a lungul brațului stâng. Îi amorțise. Cred și eu, doar de 6 ore se chinuia să încheie acel ultim capitol. Era vorba despre un băiețel care locuia undeva la periferia New York-ului. De 10 ani nu mai avea pe nimeni. La paisprezece ani deja învățase să se descurce singur, chiar dacă asta presupunea să fure din micile magazine sau să mintă. Timpul trecuse de când avea patru ani. Nu mai simțea dorul de părinți. Luase viața în piept și se simțea stăpân pe soarta lui. Dar, în iarna lui 1988, băiatul a murit de frig. Scriitorului îi părea rău că cel pe care îl descrisese ca fiind atât de frumos și deștept la începutul capitolului, când împlinește 18 ani, sfârșește din cauza frigului. Îi venea să rescrie ultima pagină, cea care anunța finalul tragic al unui băiat blond, cu ochi albaștri și buze roșii ca cireșele în mijlocul verii, dar nu era în stare. Era viața copilului care sălășluise în el. Copilul murise, el era acum un scriitor care conștientiza tot ce i se întâmplase în trecut și voia ca lumea să îi cunoască trecutul fără a ști că este al lui. De aceea, cartea nu era numită ”Autobiografia lui D. G.”, ci ”Poveste la marginea New York-ului”.

Al șaptelea om frumos

Geam murdar. Lumină difuză. Cameră întunecată în care sunt doar un birou, un scaun și câteva cărți. Să nu uit de stilou și de călimara cu cerneală. Simt cum viața mi se scurge către gura sa de vărsare ca cerneala care se împrăștie pe foaie, lăsând urme ale trecerii ei pe acolo… Aș minți dacă aș spune că am mai trăit asta. De fapt, chiar e altfel decât tot ce am simțit până acum. Nu, mint! Mi s-a mai întâmplat asta când am citit ”Portretul lui Dorian Grey”. Scena aia când el se află în fața propriului portret și îl sfâșie. Atunci mi s-au tăiat picioarele, chit că stăteam în pat.  Dar acum nici măcar nu citesc. Poate că lumina care se zbate să ajungă peste hârtiile de pe birou e de vină pentru starea mea, poate că nu. Un lucru e cert, însă: că nimeni și nimic nu mă poate scoate din starea asta. Sau poate… Ușa întredeschisă nu s-a mișcat de două zile. Poate că m-am dematerializat, fiindcă simt că nu mă doare nimic, deși nu m-am ridicat de pe scaun de atâta vreme. Totul s-a îmbâcsit în jurul biroului meu. Dar stai! Nici măcar nu mai știu ce făceam. Pe lângă mine sunt numai cuvinte, foi și cerneală. Dacă aș fi în stare să le combin probabil că aș ieși din lumea asta, pentru că mi-aș fi terminat misiunea. Miroase a hârtie umedă. Afară plouă? Nu. Nu sunt curioasă. Mai bine aici. Am și ”ploaie”, și ”soare”, și tot ce vreau. Care-i totuși legătura dintre lumea mea și portretul lui Dorian Grey? Simplu. Portretul lui a fost desenat de Basil, al meu, de litere.  Și fiecare literă e o trăsătură. De exemplu, ”O”. Irisurile mele seamănă cu vocala asta. ”A”. Nasul și buzele. De la sprâncene până la barbă, am un ”T”.  Mă aplec și scriu câte-n lună și-n stele. Și acolo sunt litere. Chiar cuvinte, dacă știi unde să te uiți.  Geamul murdar? Un vis urât. Dacă plouă, o să se curețe. Soarele o să-mi lumineze mâinile obosite de la atâta scris. Ușa o să se deschidă larg și vântul o să mă ridice cu tot cu foi. Și așa nu o să mor niciodată…

Al șaselea om frumos

”A fost seară și apoi dimineață. Ziua întâi.” Timpul se scurge sinuos pe pereții unei capele din provincie. Înăuntru e răcoare. Exact ce trebuie într-o zi ca asta, când căldura scaldă lumea ca pe un nou-născut în cristelnița Universului. Capela e acolo de când mă știu. Vântul și ploile au scorojit varul de pe pereți și timpul a acționat asupra ușii de lemn care la început a fost roșie. Dacă deschizi ușa, o răcoare plăcută te va învălui. Sfinții pictați pe pereți păzesc această capelă de hoții care ar putea să fure cel mai de preț lucru din lume. Nu te aștepți să găsești așa ceva într-o construcție micuță de la marginea unui oraș. Cel mai de preț lucru din lume ar trebui să fie păzit de cele mai bune gărzi, nu? Și să stea într-un loc fastuos, cam ca Palatul Buckingam. Așa am crezut și eu la început. Sub atenta observație, cât poate fi de atentă, a unui bătrân de 85 de ani se află, totuși, cel mai valoros lucru din lume. Bătrânul este un preot care stă acolo de ani buni. Soția lui îi aduce zilnic mâncare, întrucât el nu se mai poate mișca. Stă toată ziua acolo. Se roagă împreună pentru sănătate, căci, deși nu trăiesc amândoi, se iubesc. Cum a luat bătrânul hotărârea să se mute în capelă, nimeni n-o va ști niciodată. Un vis într-o noapte de vară? Credință mult prea puternică pentru viața urbană? Nu se știe. Cert e că bătrânul a devenit paznicul celui mai de preț lucru de pe lume. Uneori se ridică greoi din strană și sărută cu evlavie icoanele prăfuite. Când și când, oameni necunoscuți care au auzit de povestea lui vin să-l viziteze și să-i aducă un mic dar. Atunci, pe fața bătrânului apare o rază de lumină. Nu l-au uitat chiar toți. De ce spun chiar toți? Fiindcă preotul are un fiu care s-a depărtat de el. Încă de mic, a fost rebel. Cel puțin așa îi plăcea lui să zică. Rebeliunea asta a lui a fost prost înțeleasă, pentru că era de fapt asemenea căderii lui Lucifer. A vrut să devină ca tatăl lui, l-a urât pentru cât de bine își făcea meseria și a plecat de acasă pentru că nu a mai crezut că fericirea există .
Era o seară care nu prevestea nimic rău. Soarele se stingea între dealurile din depărtări. Se auzeau păsări cântându-și ultimul tril înainte de a se contopi cu noaptea, iar cerul își aprindea, rând pe rând, făcliile. Băiatul preotului privea bolta pistruiată și se gândea la câte lumi or mai exista pe lângă a noastră. Chipul său tânăr se reflecta în geam și părea că băiatul are fața scăldată de puncte luminoase. Se făcea tot mai întuneric, iar pe cer apăreau tot mai multe stele. La un moment dat, au acoperit întreaga boltă. Nimeni nu și-ar fi dat seama dacă una dintre cele din seara precedentă s-ar fi stins între timp. Nimeni în afară de el.
Privise cerul nopți de-a rândul, se hrănise cu bucuria provocată de existența atâtor stele și începuse, în secret, să iubească una. Lui îi părea cea mai luminoasă. Din tot ce citise în cei 17 ani ai lui de viață, știa că Luceafărul, steaua care începea să țeasă perdeaua cerului, este și cea mai luminoasă. Dar pentru el nu era valabil. A sa stătea, noapte de noapte, în fața geamului parcă așteptându-l. Atât timp cât o privea, era cel mai fericit de pe Pământ. Și-o închipuia alunecând pe o rază de lumină pe cea mai frumoasă dintre fete: ochi verzi, sprâncene arcuite, gene lungi. Era sigur că va veni într-o zi fata născută din steaua lui. Apoi, într-o seară, steaua nu a mai apărut. A așteptat-o până târziu. Îi era dor de ea. Era sigur că va apărea când se așteaptă mai puțin. Dar ”minunea lui” nu a mai apărut. La fel a așteptat-o o seară, două, trei… s-a împăcat cu gândul că a pierdut-o.
Două zile nu a mai fost el. Mânca doar când era pe punctul de a leșina, nu mai dormea deloc, iar în timpul zilei stătea în pat cu ochii ficși asupra icoanelor. Și se ruga. Se ruga ca, măcar o dată, steaua lui să reapară. Știa că nu e posibil. Asta îl durea cel mai tare. Când părea că și-a revenit și se comporta și el ca toți ceilalți adolescenți, a întâlnit-o pe ea. Exact așa cum și-a-nchipuit perfecțiunea. Ochi verzi, sprâncene arcuite, gene lungi. O vreme au plutit amândoi deasupra lumii. El era al ei, ea era a lui. Două suflete care s-au căutat atâta timp. Și acum se găsiseră. Totul era perfect.
Dar, privind cerul, el a și-a amintit de stea. Ce chin, ce vai să și-o scoată din minte. Totuși, fata era exact cum și-a închipuit el că va arăta astrul ceresc atunci când va coborî către sine. Dar fata nu era visul lui, ci astrul ceresc.
Și-a luat bicicleta și, fără niciun regret, a plecat. Pedala, lăsând noaptea în urma lui. S-a pierdut în răsăritul care i se deschidea primitor în față. Razele soarelui l-au îmbrățișat și a rămas al lor pe veci.
Nimeni nu știe de ce preotul a părăsit orașul. Dar, dacă stai să-l asculți, îți dai seama că plecarea fiului a fost momentul deciziei. Sfâșietor, nu? Și bătrânul încă păzește cel mai prețios lucru din lume. Dragostea sinceră.

Al cincilea om frumos

Afară e soare și primăvara își face simțită prezența tot mai mult. Vântul abia dacă adie și păsările se ceartă ”Eu sunt cea mai frumoasă!” ”Ba eu!” și tot așa. Natura s-a sculat azi pusă pe fapte mari și toți oamenii par a fi încântați de inițiativa ei. Nu doar că par, ci chiar sunt. Un grup de puștani se plimbă pe străzi cântând refrene mai vechi sau mai noi, auzite la părinți sau la radio. Doar ea stă singură în apartamentul său care miroase a portocale proaspăt decojite. De mică nu îi plăcuse să fie în compania altor oameni, deși avusese o perioadă când ar fi dat orice să aibă prieteni cu care să se joace. La 3-4 ani orice copil își dorește amici care să stea în jurul lui. Avusese câteva tentative de a se împrieteni cu niște fete mai mari pentru că, pentru vârsta sa, era destul de matură. Nu avusese sorți de izbândă. Acele fete doar profitaseră de ea și de jucăriile sale. A fost urât că imediat ce terminau să se joace cu păpușelele ei, încetau s-o mai bage în seamă. Ea se ducea în curtea casei bunicilor, adesea își lua o carte pe care nu o lăsa din mână până când buna o chema la masă. Era tristă în suflet, dar se străduia să afișeze o atitudine cât mai relaxată. Așadar, cărțile rămâneau mereu portițe de scăpare.  Acum, stă închisă între patru pereți tocmai de teama să trăiască din nou aceleași experiențe. Având aproape 18 ani și dându-și seama de lucrurile din jur, conștientizează că nu e în regulă că stă numai în casă și citește, scrie, nu mănâncă regulat și uită să se și culce de multe ori. S-a obișnuit să trăiască din amintiri și îi e teamă să construiască unele noi. Timpul oricum le va șterge din mintea sa. Ce rost mai are?

Al patrulea om frumos

Eram o particulă într-un nor. Mă uitam cu jind la câte bucurii există pe Pământ și îmi părea rău că eu nu o să fiu niciodată acolo să am parte de ele. Îl auzeam pe Dumnezeu spunându-le îngerilor strânși în jurul Său despre viața veșnică și despre cât de fericiți sunt că nu trăiesc pe Pământ, unde fericirea este trecătoare, iar grija zilei de mâine covârșește capetele adulților. L-am mai auzit amintind și că cei care se află cel mai aproape de starea de înger sunt copiii. I-a rugat să se uite într-o grădiniță. Cum și-au mutat atenția asupra acelei clădiri, urechile îngerilor au fost asaltate de râsete și țipete de bucurie. Veselia i-a cuprins.
Apoi, Dumnezeu le-a arătat casa unei văduve. Acolo, la o masă de stejar, își plângea soțul, de la înmormântarea căruia tocmai venise, o bătrână îmbrăcată din cap până în picioare în negru. Lacrimile sale se prelingeau pe obrajii smochiniți de atâta vreme ce trecuse peste ei. Era întuneric în cameră sau, ca să fim mai exacți, aproape întuneric. O lumânare care mai avea puțin până să se stingă își împrăștia ultimele sclipiri pe fața bunicii. Tristețea a pus stăpânire pe îngeri. Ei nu mai văzuseră așa ceva, fiind prea ocupați cu joaca, dar eu mă plimbam mereu pe bolta cerească și privisem multe alte întâmplări neplăcute. Știam mai bine ce presupune viața pe Pământ. Cu toate astea, nu voiam cu niciun chip să renunț la dorința mea de a fi om.
După ce a terminat lecția cu îngerii, Demiurgul se plimba pe nori așa cum, odinioară, mersese pe apă. Se gândea de ce, tocmai în vremurile acelea, lumea alegea tot mai mult răul în locul Dumnezeului care o crease. Am cutezat să-L întrerup din meditație cu rugămintea mea:
- Doamne, toți știm că ai milă de toată făptura ta și că îi vrei numai binele. Ce e folositor presupune la unii tristețe, dar la alții fericire. Știu că Tu ai creat totul din dragoste și că îți pasă până și de cel mai mic gândac. Te-am auzit azi predându-le îngerilor tăi despre oameni. Am văzut mult mai multe din lumea lor decât le-ai arătat învățăceilor Tăi și spun cu tărie că îmi doresc să fiu om.
- Tu ai fost creat ca o particulă a Raiului, ai fost privilegiat. Poți, oricând vrei, să arunci și ploaie, și ninsoare asupra Pământului. Nu cred că înțelegi că tu ești exact ca omul în ceasul dintâi. Vrei într-adevăr să fii păcătos și să suferi? Eu aș zice să te mai gândești.
- Meditez de ani buni la această hotărâre a mea și sunt ferm convins că asta îmi doresc.
Cu ochii blânzi și triști, Dumnezeu m-a privit, m-a mângâiat și mi-a grăit.
- Dacă asta crezi că e mai bine pentru tine, vei fi om.
M-a luat din locul meu, unde era așa cald și bine, pentru prima oară. Pentru prima oară am simțit frigul și singurătatea. Pentru un moment, nu am mai vrut decât să fiu pus înapoi în norul care îmi servise de la început drept casă. Conștientizarea despărțirii a fost cu atât mai dureroasă, cu cât știam că nu mă mai pot întoarce niciodată. M-a pus în fața a două oglinzi: într-una apărea imagine unui tânăr de o frumusețe nemaivăzută cu ochi albaștri și părul negru, iar în cealaltă un bătrân gârbovit și încruntat, cu părul zbârlit și învăluit într-o manta neagră . M-a pus să aleg. Sigur că acel chip angelic din prima oglindă. Și asta a fost!
Brusc, am simțit cum devin rotund. Eram o minge elastică. Văzusem membrele oamenilor și mă temusem că eu n-o să am. Se mai întâmplă să fie și oameni fără mâini sau picioare. Dar imediat au început să crească și ele. La sfârșitul transformării, îmi priveam mâinile cu nesaț. Erau două gogoașe de carne, albe ca laptele, cu niște degete deocamdată scurte și groase care se mișcau în sus și în jos așa cum le ghidam eu. Labele picioarelor aveau aceleași prelungiri ca mâinile. Păreau niște pernuțe umflate. Știam că, peste câțiva ani, se vor aplatiza. Cum putusem eu să vorbesc, acum nu mai scoteam decât niște sunete care nu aveau sens. Aveam o piele foarte fină. Eram bebeluș. Și fiindcă Dumnezeu nu avea în plan să mă facă om, nu îmi alesese o mamă. Deci, m-a lăsat pe treptele unei case unde locuiau oameni credincioși.
Nu are rost să mai spun că eu plângeam atât de tare încât viitorul meu tată a apărut numaidecât la ușă să vadă ce e cu larma asta. Când a plecat capul, m-a observat. M-a luat cu el, m-a spălat, mi-a făcut tot ce trebuia să i se facă unui copil. În fine…
Am împlinit un an, doi, trei, zece și, încet-încet, am uitat că făcusem parte dintr-un nor. Am început să urăsc vremea urâtă deși, înainte, chiar eu aduceam stropii de ploaie peste lume.
Cel mai tare m-a durut inima la șaptesprezece ani când, ca orice tânăr, m-am îndrăgostit nebunește de o fată. Era mai mare decât mine, în anul I la facultate. Voiam să-i mărturisesc dragostea mea și m-am dus la o petrecere la care ea fusese invitată. Știam că n-o să pot, c-o să mă fac de râs, dar speram la puțină milă divină. Normal că n-am fost în stare să-i spun nimic. Normal că m-am făcut de râs de nu mai aveam curajul să ies din casă. Am jurat să mă răzbun. Din păcate, am și făcut-o.
În al optsprezecelea an al vieții mele, am plecat singur la mare. Noaptea nu făcuse încă schimb de locuri cu ziua și, în lumina farurilor, vedeam șoseaua liberă întinzându-mi-se în față. Am ajuns pe plajă. Era răsăritul. Soarele se ridica din mare parcă fiindu-i teamă să nu deranjeze. Digul se scălda în valurile argintii ale dimineții, iar nemișcarea stăpânea totul. M-am așezat pe țărm. Nisipul era rece. Nu-mi plăcea, dar nu puteam să-mi desprind ochii de abisul apei nici cât să-mi schimb locul. Ce frumos era! Simțeam că Dumnezeu se coborâse lângă mine în acea clipă și voia să afle cum mă descurc în postura de om. Eram mai fericit ca niciodată.
În față mi-au apărut cele două imagini dintre care fusesem pus să aleg înainte să fiu om. Bătrânul, uriaș ca nimic ce văzusem, strângea băiatul pe care îl alesesem cu ură mai-mai să-l omoare. Mi-am dat seama că era sufletul meu plin acum de răutate și m-am speriat…

Al treilea om frumos

Viața e o sală de cinema. Viața e o sală de cinema unde rulează un film captivant. Viața e o sală de cinema unde rulează la nesfârșit un film captivant despre tine. Tu ești personajul principal. Ecranul este inundat de o lumină care rănește ochii. Lumina ta, a sufletului tău care iubește sincer un alt suflet care, la rândul său, te iubește fără dubii. Ochii tăi. Deasupra e un tavan alb care, cum vei afla mai târziu, este al unui spital. Nu înțelegi ce e cu tine. Poate placenta s-a schimbat. Poate are o energie proprie. Brr… E frig. Mult mai frig decât acolo de unde vii. În jurul tău e forfotă mare. Un du-te – vino continuu. Oamenii țipă pe lângă pătuțul tău. Auzi sunete nedeslușite. Ai două gogoașe acolo unde alții au pumnii. Totul se întunecă. Adormi.
Când te trezești, peste pătuțul tău se revarsă o lumină moale. Razele de soare îți mângâie ochii de un albastru rar întâlnit. Nu se mai aude nicio șoaptă, nu mai e forfotă pe lângă tine, unde ai nimerit? Stai pe spate și nici nu îți dai seama că așa vei privi și cerul, așa vei visa, așa vei muri. Dar ce e cerul, ce e visul, ce e moartea? E prea devreme să-ți spun. Mai ai puțină răbdare și vei afla totul. Adormi din nou.
Te trezești în brațele unei femei pe care n-ai mai văzut-o. Te privește cu ochi blajini și râde moale. Zâmbești și tu pentru prima dată de când te-ai născut. Simți căldura cu care te învăluie. Ești protejat. Și adormi.
Dimineață la vreo 4 ani de când te-ai născut. Te trezești. E ziua ta. Te întinzi cât de mult poți. Abia aștepți să crești, să fii om în adevăratul sens al cuvântului. Cobori scările. La parter, te așteaptă toată familia. Îi privești pe sub balustradă și vezi cadourile. Alergi la ei, primești urări, îmbrățișări și sărutări, după care te năpustești asupra cadourilor. Primul, în hârtie roșie. Îl desfaci. Ești prea mic pentru a ști ce e emoția, deși simți un gol în stomac. În fața ta, o mașină de jucărie se eliberează din hârtie. O să-ți fie aproape mereu alături până la 9 ani. Te mai așteaptă o cutie verde cu bomboane de ciocolată. Îi rupi țipla, o desfaci și iei, la întâmplare, una învelită în marțipan. O așezi pe limbă pe toată și brusc îi simți aroma. Nu ai mai simțit un asemenea gust. Și nici nu te vei mai bucura atât de mult la următoarea, pentru că știi la ce să te aștepți. Ziua decurge normal. Rudele râd în bucătărie, iar tu stai pe scări jucându-te cu mașinuța și mâncând bomboane. Pipăi cu degetele cartonul în care au stat dulciurile. Nu mai e nimic acolo. Te ia durerea de burtă pe neașteptate și mergi la mama care se sperie văzând că ai terminat bomboanele. Te duce sus, în camera ta, și acolo adormi.
Te trezești într-o dimineață întrebându-te cum va fi la școală. Mama te trimite să te speli, îți pregătește un bol cu cereale și, după ce mănânci, te ajută să îmbraci uniforma. E incomodă. Te deranjează sacoul, dar n-ai ce face. Urci în mașină. La școală cobori, îți cunoști colegii. Sunt copii de treabă. Aparențele înșală. Seara ești frânt. Adormi cu capul pe umărul tatei.
17 ani. Te trezești lângă iubita ta. Ce noapte! Ați râs, v-ați promis unul altuia că nu o să vă părăsiți niciodată și ea a adormit la pieptul tău. Ai mai stat o vreme și ai privit-o. Pleoape străvezii, păr negru și lung, întins cu placa, nas micuț care se potrivește atât de bine feței, buze roșii date cu ”lipstick”, după cum spune ea. Brațe albe ca de marmură încolăcite în jurul mijlocului tău. Și mâinile. Mâinile ei cu degete lungi ca de pianistă, cu unghii de un roșu aprins care contrastează cu albul lor de marmură. Un inel fin de argint de pe degetul ei îți aduce în minte ideea verighetei pe care i-o vei da peste câțiva ani. Îți închipui că veți trăi fericiți până la final și zâmbești. În jur, miroase a sărat. Nisipul vă mângâie pe amândoi, doi nebuni porniți în căutarea iubirii perfect care, din păcate, nu le este destinată. Încă îți răsună în urechi ultimele acorduri de la ”18 ani”. ” Sunt nebun, iubesc și nu am bani” Asta se aplică și la 17. Vântul vă îmbrățișează pe amândoi. ”Dormiți, copii! Mâine e o zi lungă.” Închizi ochii, dar nu vrei să pierzi nicio clipă din perfecțiunea acestei nopți. Din păcate, somnul te fură.
La 22 de ani, ai fi cerut-o de soție. Ar fi fost o zi de primăvară cu un cer la fel de senin precum sufletul tău. O bancă ascunsă din parc și copacii din jur ar fi fost singurii voștri martori. Nu ați fi avut nevoie de muzica pe care amândoi o iubiți, căci inimile ar fi cântat la unison cea mai frumoasă baladă. Și nimeni n-ar fi auzit-o, doar voi.  Cu sufletul tău curat, cu ochii albaștri, cu părul blond, semănai încă de atunci, de la 17 ani, cu un înger. Ea te iubea. Tu o iubeai. N-a fost să fie. Dar fii fericit, îngere! Veți fi împreună mereu și nimeni nu o să vă stea în cale, pentru că acum sunteți veșnici.

Al doilea om frumos

Trecuseră aproximativ 10 ani de la moartea soțului ei. Într-o zi la fel de ploioasă ca asta îl găsiseră în baie cu capul spart de gresia rece. Sângele era atât de cald încât nu se pute să fi murit de mult. A încercat să sune la salvare, dar linia era ocupată. Poate sunt cazuri mai serioase decât să cazi în baie și să îți spargi capul. Ciudat, dar nu simțea nicio lacrimă care să i se prelingă pe obrazul dat cu pudră. Nu simțea nici că sufletul ei s-ar fi rupt când l-a văzut. O nemișcare sumbră domnea în aer și parcă o mână îi proteja sufletul de toate sentimentele pe care ar fi putut să le aibă. Îi făcea scârbă sângele șiroind pe podea. Poate că ar fi fost bine să încerce să-l curețe cu ceva până când se va fi întărit, dar picioarele ei erau imobile.
A mai încercat de vreo două ori să sune, dar degetele îi tremurau așa de tare încât nu putea nici să nimerească tastele. Începuse nici să nu mai vadă bine. Ochii i se umeziseră. De ce nu se întâmplase asta de la bun început. Totuși , se bucura că poate să arate că îi pare rău. În sufletul ei se împleteau atâtea sentimente. Nu înțelegea foarte bine ce se era cu ea. Încet, încet s-a desprins de imaginea cadavrului care stătea cu ochii căscați și s-a prelins până la canapea. Acolo a leșinat.
Nu își amintește nimic din ceea ce s-a întâmplat între acel moment când și-a găsit soțul în baie și înmormântare. Abia apoi viața și-a reluat cât de cât cursul normal. Dar ceva lipsea din sufletul ei. Era un loc liber pe care nu l-a putut umple niciodată. Serile au devenit așa cum erau mai înainte de a se fi căsătorit, lipsite de orice bucurie. Singurele care îi erau alături erau cărțile pe care pur și simplu le devora. În cărți își găsea alinarea, lectura ajunsese să fie singurul lucru pentru care mai trăia.
Și totuși, lipsa dorinței de viață era ciudată la vârsta ei. Avea 25 de ani. Vecinii nu o mai vedeau decât rareori ieșind din casă și nici atunci pentru multă vreme. ”Se poate chiar” spuneau ei ”ca moartea soțului să o facă și pe ea să se sinucidă. Prea era fericită cu el și toată viața ei se învârtea în jurul familiei lor.” Gândul de a avea un copil nu îi displăcea, dar credea că timpul va așeza totul la locul lui și va veni o vreme când își va dori cu tot dinadinsul un fiu. Și asta pe la 30 de ani, când se va simți în stare să-l îngriească. Destinul nu i-a dat voie să aibă ce își dorise. Dar era împăcată cu acest gând.
Acum, stătea pe canapeaua din living și se uita la o poză cu soțul ei. Părea atât de fericit acolo. Spera să își fi găsit liniștea de veci…